Concluzie: Atacarea hegemonului psihiatric

Concluzie: Atacarea hegemonului psihiatric

Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

de Bruce M. Z. Cohen

Această carte a expus argumentul marxist pentru înțelegerea psihiatriei și profesiilor aliate ca agenți de control social, care servesc prerogativele capitaliste. Am prezentat dovezi categorice care arată că profesioniștii-psiho nu au fost creaţi dintr-un interes pentru sănătatea populaţiei, ci, dimpotrivă, au fost creați și s-au extins cu scopul de a guverna/reglementa și gestiona/controla populațiile din Occident, prin personalizarea problemelor sociale și economice generale, patologizarea dizidenței politice, pentru a face poliție și a pedepsi grupurile problematice și deviante și pentru a reproduce normele și valorile dominante ale elitei conducătoare, prin discursul psihiatric. Chiar dacă cititorii nu acceptă întru totul poziția mea, sper că de acum s-au convins că sistemul de sănătate mintală este fundamental un proiect politic.

Pentru a recapitula pe scurt chestiunile care stau la baza teoriei psihiatrice: încă nu există nici o dovadă de „boală mintală” produsă de discursul psihiatric, și dată fiind această stare de lucruri nu e surprinzător că psihiatri nu pot oferi o cauzalitate (biologică sau de alt tip) pentru asemenea „boală” sau oricare „tratament” al lor pentru patologia mintală (inclusiv electro-șocuri, medicamente și terapie).

Psihiatri încă nu pot determina cu acuratețe cine e „bolnav mintal” și cine e „sănătos mintal”. În loc de realități sociale fixate, etichetele psihiatrice, cum ar fi homosexualitate, disforia de gen, isteria, ADHD, drapetomania, boala de personalitate labilă, nebunia de masturbare sunt determinate (n.t.: nu biologic, ci) istoric și cultural.

Mai mult, capitolele anterioare au expus câteva dintre nemumăratele atrocități comise de către profesioniștii-psiho, ca parte din managerierea morală a populațiilor care nu se supun și a populațiilor deviante. Aceste atrocităţi au inclus normalizarea condițiilor de sclavie, încarcerarea psihiatrică a activiștilor politici, drogarea şi etichetarea oamenilor tineri cu „afecțiuni” legate de școală, lobotomizarea soțiilor, torturarea combatanților de război, castrarea bărbaților și femeilor din clasa muncitoare, patologizarea celor lăsați fără slujbe (șomerilor) și masacrarea în masă a pacienților deținuți în spitalele psihiatrice.

Astfel, ca agenți de control social, profesioniștii-psiho se fac responsabili de menținerea status-quo (n.t.: ordinea socială creată de capitalism), sub pretextul că ar fi o autoritate neutră și științifică în ceea ce priveşte „boala mintală”.

În ciuda acestor realități, profesiile-psiho au „înflorit” în ultimii 35 de ani. Asta nu s-a datorat vreunui succes în identificarea cu acuratețe, tratarea sau „vindecarea” vreunei boli mintale – ratele de „boală mintală” au crescut dramatic în timp ce „ratele de vindecare” aproape nici măcar nu mai sunt vreodată menționate ca scop al „experților” în sănătate mintală – ci, dimpotrivă, s-a datorat cerințelor neoliberalismului. Fluiditatea discursului psihiatric s-a dovedit valoroasă pentru capitalism în producerea de diagnostice medicale care reflectă codurile dominante economice și ideologice.

Așa cum am susținut în această carte, neoliberalismul încearcă să impună, ca valori „naturale”, competiția individuală, responsabilitatea personală, și focalizează atenţia şi răspunderea exclusiv asupra sinelui/individului, ca spațiu de schimbare, iar acest lucru se suprapune perfect peste pretențiile teoretice ale psihiatriei privind „boala mintală”, care promovează supravegherea de sine și monitorizarea de către individ a propriului său „comportament riscant”.

Prin analize detaliate socio-istorice de apariție a unor categorii actuale de diagnostic de „boală mintală”, cum ar fi SAD, ADHD și BPD, am demonstrat în această carte cum discursul psihiatric al profesioniștilor-psiho a devenit hegemonic în societatea neoliberală.

Cerințele din partea claselor conducătoare de a guverna de la distanță și necesitatea de a reimpune și reproduce normele dominante și valorile capitalismului expirat în multe alte arene ale vieții publice și private au permis practici, tratamente susţinute de „experţii” în „sănătatea mintală” al căror scop este de a se extinde dincolo de instituția psihiatrică în, printre alte locuri, birourile de ocupare a forței de muncă (pentru șomeri), instituții educaționale și de pregătire, armată (n.t.: această carte https://criticapsihologie.wordpress.com/  demonstrează cum de fapt psihiatria și psihologia au fost promovate în secolul 20 de către „statul securității naționale”, psihologii au jucat un rol major în militarizarea relațiilor sociale din societățile occidentale) locul de muncă și propriile noastre locuințe.

În privința viitoarelor victime ale discursului psihiatric, acest capitol analizează pe scurt două modalități prin care putem să ne îndreptăm către abolirea aparatului ideologic de stat care include psihiatria și numeroșii ei aliați. Calea spre abolirea acestei ordini opresive este departe de a fi directă. Argumentul meu marxist în mod necesar are în vedere sfârșitul capitalismului, dar e mult de făcut chiar și până atunci pentru a reduce și diminua puterea profesioniștilor-psiho înainte ca ordinea economică actuală să se prăbușească.

Asta implică atacarea discursului psihiatric pe multe fronturi, printr-o alianță a activiștilor politici de stânga, a supraviețuitorilor psihiatriei a profesorilor critici radicali și a studenților și a liderilor comunităților.

Către abolire

În ciuda faptului că se confruntă cu greutăți sociale și economice mult mai mari, există un motiv solid pentru care oamenii din țările cu venituri mai mici suferă mai puțin de boală mintală și au mai multe șanse la o recuperare pe termen lung decât cei din țările cu venituri mai mari (Whitaker 2010b: 227–228). Și anume, ei au puțin acces sau nu au deloc acces la experții pregătiți de occident în sănătate mintală care le pot patologiza imediat comportamentul ca semn de „boală mintală”. Să nu uităm, există societăți care trăiesc foarte bine (de fapt, mai bine) fără psihiatri, psihologi, terapeuți, consilieri, antrenori de viață/dezvoltare personală (n.t: chiar denumirea de dezvoltare personală e o minciună, de fapt aceşti indivizi îi îndoctrinează pe oameni cum să-şi distrugă personalităţile – pentru că asta e cerinţa pieţei şi a capitalismului, aşa că termenul corect ar fi experţi în „înapoiere impersonală” sau în depersonalizare).

Între timp, noi în occident suntem recipienții unei întreprinderi psihiatrice dezastruoase în care numărul de „boli mintale” continuă să crească mereu, nu din cauza vreunei epidemii reale, ci, dimpotrivă, ca formă de control social medicalizat, la instigarea capitalului neoliberal. Din acest motiv, în cuvintele lui Burstow (2015: 229), „instituția psihiatriei trebuie să dispară”. Și odată cu ea, aș adăuga și toate celelelate profesii aliate și asociate cu dictarea și controlul comportamentului nostru prin discursul psihiatric – și ele trebuie să dispară.

Așa cum a declarat Masson (1994: 316), „psihiatria nu s-a distins pe sine prin lupta pentru justiție socială și împotriva opresiunii umane. Este momentul ca acest fapt să fie recunoscut și implicațiile sale să fie înțelese”.

Profesioniștii-psiho nu sunt de partea noastră, nu au acționat niciodată în interesul oamenilor.

De fapt, au acționat chiar împotriva oamenilor.

Așa cum am arătat în această carte, interesele de clasă ale psiho-profesioniștilor se aliniază strâns cu cele ale elitelor conducătoare, așa că nu e o surpriză că pretențiile lor teoretice privind sănătatea și boala mintală susțin status-quo-ul. Așa cum Roberts (2015: 6) a declarat recent despre producerea de „fapte” asupra patologiei de către științele psihologice, „se ajunge la acestea din afara arenei științifice și apoi sunt importate în arena științifică printr-un sistem de fum și oglinzi care pretinde că ar avea susținere științifică pentru ceea ce în mod fundamental și esențial sunt judecăți politice sau morale”.

Astfel, în ciuda faptului că am unii prieteni și colegi din rândul profesioniștilor-psiho, cu care am continuat să lucrez la diferite proiecte de cercetare, în această fază ar trebui să fiu un idiot să recomand orice altceva decât abolirea profesiei lor. Aceasta este concluzia logică din cercetarea mea și din argumentația teoretică a acestei cărți.

Există câteva lucruri practice care pot fi făcute imediat pentru a contesta și slăbi puterea profesioniștilor-psiho. Așa cum ei au puterea supremă în definirea, cuantificarea și tratarea „afecțiunilor mintale”, trebuie în primul rând să ne concentrăm asupra profesiei psihiatrice.

În primul rând, trebuie să îndepărtăm puterile prin care psihiatria poate obliga/forța/impune. Asta include puterea de a încarcera și de a impune „tratamente” de șoc și medicamente/droguri – inclusiv folosirea de ordine legale pentru impunerea de tratamente obligatorii, ordine emise din afara instituției, o mișcare care a servit la extinderea puterilor de a face poliție ale sistemului de sănătate mintală – asupra oamenilor și împotriva voinței lor.

Chiar dacă încă am mai crede în activitatea psihiatriei, cum ar putea încarcerarea și tortura să facă parte dintr-un sistem modern de îngrijire? Profesia psihiatrică este singura profesie care are puterea de a încarcera oameni împotriva voinței lor, pe lângă poliție; aceste forme de opresiune fizică trebuie să dispară.

În al doilea rând, drepturile de prescriere ale profesiei trebuie retrase imediat. Așa cum am văzut în această carte, prin medicamente (droguri) care nu „funcționează” în maniera în care psihiatrii ne mint că ar funcționa, ei au avantajul de a folosi terapia cu insulină, de a efectua lobotomii prefrontale, și de a tortura oameni cu electro-șocuri. Adică, acestea sunt mai ieftine și pericolele folosirii lor sunt în general mai greu de observat pe termen scurt. Cum țările din occident se îndreaptă către decriminalizarea drogurilor ușoare, are sens ca aceste droguri care anterior au fost cunoscute ca „anti-psihotice” sau „anti-depresive” – o terminologie care induce masiv în eroare- să fie și ele testate independent pentru toxicitate și apoi etichetate cu acuratețe.

În ciuda faptului că nu sunt mai eficiente decât niște placebo, știu că unii oameni încă găsesc aceste medicamente folositoare: unii au impresia că-i calmează, alții au declarat că medicamentele îi fac să se simtă mai încrezători. Accesul relativ nerestricționat la medicamente care include o avertizare asupra riscului crescut al unei morți rapide este întotdeauna preferabil controlului de către psihiatri care folosesc drepturile de prescriere pentru a pretinde că au expertiză medicală și autoritate asupra „bolii mintale”.

Este de mult depășit, dar și „tratamentul” cu electro-șocuri (ECT) trebuie scos în afara legii și interzis complet de lege. Așa cum am discutat în această carte, nu doar că acest „tratament” de șoc este încă impus asupra „celor la care se poate ajunge cu greutate” când medicamentele „nu merg” (adică pacientul deținut nu este subjugat într-un mod care să-l satisfacă pe psihiatru), dar de fapt în acest moment se observă o revenire masivă a folosirii electro-șocurilor, iar femeile necooperante sunt din nou ținta principală.

Curând psiho-chirurgia se va întoarce să facă iar ravagii. Singurele efecte demonstrabile ale ECT până acum au fost pierderea memoriei, distrugerea creierului, și o șansă majoră de sinucidere.

Mașinăria ECT ar trebui să fie închisă într-un muzeu al ororilor și nu folosită în practicarea sănătății. Trebuie să producem agitație colectivă și să protestăm până când ECT va fi interzis. Grupul justiție împotriva ECT! Este unul din numeroasele grupuri care cere eliminarea ECT; are o bază de date și arhivă consistentă online și resurse și în mod regulat coordonează acțiuni globale și proteste împotriva folosirii unui asemenea „tratament” (vezi http://www.ectjustice.com/index.php).
În activitatea pentru abolirea profesioniștilor-psiho, este necesar să formăm alianțe strânse între profesori universitari și academicieni, activiști de stânga și grupuri comunitare și organizații progresive ale supraviețuitorilor psihiatriei.

În timp ce lucram la această carte, am primit un email de la un supraviețuitor al psihiariei din Statele Unite care a arătat că argumentele mele marxiste privind puterea psihiatrică nu sunt de fapt deloc ceva nou, de fapt, a declarat el, grupurile de supraviețuitori ai psihiatriei din anii 1960 — cum ar fi Psychiatric Inmates/Mental Patients Liberation Movement — erau deja mult prea conștiente de nevoia de a încadra opresivele practici ale psihiatriei într-o înțelegere mai cuprinzătoare a economiei capitaliste și a controlului ideologic asupra populațiilor deviante (de exemplu, Chamberlin 1990).

Spiritul acestor foarte politizate grupuri de supraviețuitori continuă prin organizații independente cum ar fi MindFreedom International (vezi http://www.mindfreedom.org) care duce campanii împotriva unei mari varietăți de practici opresive comise de profesioniștii-psiho, inclusiv folosirea de etichete psihiatrice și de tratament obligatoriu/cu forța. Campanii locale – inclusiv proteste publice și ocupații non-violente ale întrunirilor APA – implică o largă arie de participanți inclusiv supraviețuitori, familii, grupuri comunitare, activiști politici și profesori universitari. Este un bun exemplu de organizație care a reușit să formeze o alianță largă cu alte grupuri cu același interes.

În același timp, profesorii critici ar trebui să fie pregătiți să ia conducerea prin facilitarea de activism local, prin organizarea de acțiuni instituționale și prin acordarea de resurse pentru evenimente specifice; acestea în schimb pot acționa ca un catalizator pentru proteste viitoare și campanii împotriva sistemului de sănătate mintală (pentru un exemplu bun în acest sens, vezi Mad Studies Network, https://madstudies2014.wordpress.com).

Contestarea celor care fac apologia psihiatriei

Cum neoliberalismul a infectat educația universitară, cercetarea asupra „chestiunilor de sănătate mintală” din mediul universitar și academic a devenit din ce în ce mai conservatoare. Propriul meu subiect zonă, sociologia, este la fel de vinovată ca oricare altele. Am pierdut din vedere ceea ce înseamnă să gândești critic cu privire la sistemul de sănătate mintală, să fim capabili să atacăm activitatea profesiunilor-psiho, să interogăm cu sens producerea de pretenții teoretice privind „boala mintală” și să contextualizăm cu acuratețe expansiunea discursului psihiatric cu referire la setul teoretic de idei care se referă la etichetarea, puterea, și controlul social. Am devenit efectiv psihologi de pseudo-știință a căror agendă de cercetare ne este dată de sus, de la agențiile de stat, care ne cer să nu facem decât să identificăm grupurile marginalizate care pot fi etichetate și încarcerate/atacate de către autoritățile psihiatrice și de către sistemul de justiție penală.

După ce a avut o mândră tradiție de a scoate în evidență practicile sistematice, opresive ale sistemului de sănătate mentală, sociologia sănătății mintale este acum în grav pericol de a deveni doar o altă armă/un alt braț al statului. Mult prea mult din ceea ce trece ca „cercetare” în această disciplină este eronat de la început: ia de-a gata că sistemul de sănătate mintală ar fi fundamental despre îngrijire și o disciplină solid științifică; acceptă diagnosticele de boală mintală ca fiind valabile și având o etiologie corectă; iar lentilele empirice sunt focusate în afară asupra patologiilor „nedetectate” în rândul populației generale și nu spre interior asupra comportamentului patologic al instituției psihiatriei și aliaților săi.

Rezultatul este că ne trezim cu o cercertare și teorie sociologică care perpetuează miturile teoriei psihiatrice și ajută la expansiunea hegemoniei psihiatrice (de câte ori am citit în concluzia unor asemenea articole că există o discrepanță – „o nevoie neîmplinită” – în oferirea actuală de sănătate mintală pentru care și mai multe resurse și personal sunt necesare?).

Astfel, trebuie să rezistăm și să ne opunem agendei stabilite de sus în jos de către stat și să respingem canalele de finanțare care ne leagă de proiectele conservatoare de supraveghere/spionare și monitorizare a populației.

Trebuie să vorbim cu voce tare în contestarea profesorilor care acceptă asemenea proiecte și reproduc aceleași vechi tâmpenii privind prevalența bolii mintale, care reimpun vederile hegemonice asupra negrilor, femeilor, tinerilor, claselor muncitoare, şi altor grupuri de populaţie marginalizată ca fiind patologice.

Ca întotdeauna, investigaţia sociologică trebuie să se concentreze asupra celor care au putere şi nu asupra celor care sunt lipsiţi de putere. Asta necesită revitalizarea unei agende cu adevărat critice pentru sociologia sănătăţii mintale în care operaţiunile şi practicile profesioniştilor-psiho şi producerea/producţia lor de teorii şi pretenţii de cunoaştere sunt prioritizate. Cercetarea atunci s-ar concentra asupra politicilor fabricării/construirii diagnosticului şi puterii profesionale, asupra modului în care profesioniştii-psiho transformă înţelegerea subiectivă, personală a fiinţelor umane în categorii de patologie, asupra lucrărilor interne din cercul intern-închis al sistemului de sănătate mentală, asupra conflictelor şi alianţelor făcute intern şi extern acestor profesii şi asupra nevoii lor constante de a justifica practica de sănătate mintală ca fiind relevantă medical şi ştiinţific.

Pe lângă producerea unei agende de cercetare critică, trebuie să revitalizăm teoria socială din interiorul analizei unei asemenea documentări. Cantitate de teorie și cercetare asupra sănătăţii și bolii mintale aflată în circulaţie este de o mare preocupare pentru investigaţiile general critice din viitor din interiorul academiei-mediului academic.

Eşuăm în datoria noastră publică ca critici şi conştiinţă a societăţii dacă nu vom putea încadra rezultatele cercetărilor dincolo de experienţa imediată. Încurajându-ne studenţii şi colegii să gândească în mod critic faţă de propriile lor cercetări implică în mod necesar să avem o fundamentare în setul teoretic de idei despre lume, în înţelegerea forţelor economice şi sociale care pun în mişcare sau domină anumite grupuri, a dezechilibrului de putere care există în anumite societăţi, şi producerii şi privilegierii anumitor forme care trebuie prioritizate – şi nu marginalizate – din sociologia sănătăţii mintale. Către acest scop specific, cartea mea e o colecţie de lucrări originale care trebuia să apară de mult de la profesori care continuă să se implice cu perspective critice în această zonă. Sper că această carte va duce la un dialog extins asupra cercetării critice şi evoluţiilor teoretice pentru cei care lucrează în interiorul – precum şi în afara – mediului academic.

Capitolul 7 – Rezistența: patologizarea opoziției/dizidenței

Capitolul 7 – Rezistența: patologizarea opoziției/dizidenței

Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

de Bruce M. Z. Cohen

Capitolele anterioare au demonstrat că rolul principal și primar al profesiunilor-psiho este de a normaliza inegalitățile fundamentale din societatea capitalistă, ca fiind naturale și de bun simț. Nevoia de a lucra mereu asupra sinelui, la locul de muncă, acasă, la școală, este reimpusă prin hegemonia psihiatrică care a individualizat și patologizat multe aspecte ale existenței noastre în societatea neoliberală. Bazată pe judecata morală cu privire la cine e „normal” și „rațional” în această societate, și în acest moment istoric, și cine e considerat „anormal” – adică „având nevoie” de un fel de intervenție – , aceste profesiuni sunt fundamental politice în natura lor.

Fără să aibă nici o bază științifică suficientă pentru vreo boală psihică (Capitorul 1), discursul psihiatric promovat la un moment dat se adaptează și se mulează pe normele și valorile dominante din acea societate. Într-adevăr, am susținut în această carte că succesul pe care „experții minții” l-au obținut în capitalism poate fi explicat deplin prin înțelegerea profesiunii ca un rezultat chiar al sistemului capitalist; o instituție de susținere a capitalismului, care promovează nevoile de profit economic și, în societatea neoliberală, de control ideologic al populației generale.

Natura politică inerentă a disciplinelor-psiho a fost, în cea mai mare parte, ascunsă în spatele acestei aproprieri a limbajului și practicilor investigației științifice. Această obiectivitate percepută și neutralitate simulată a „teoriei” experților cu privire la boala psihică este însă bazată pe status-quo-ul democrației liberale și pe poziționarea „normalității”, care este inevitabil determinată de valorile pieței; a nu fi de acord sau a te revolta împotriva acestor valori însemană să riști să fii considerat „anormal” și să ți se spună că „ai nevoie de tratament” din partea sistemului de sănătate mintală.

Așa cum Parker (2007: 76) susține despre psihologi, ei „își imaginează că oamenii pe care îi studiază ar trebui să fie la fel ca ei, că oamenii obișnuiți ar trebui să fie neutri și imparțiali în judecățile despre lume”. Oamenii care însă au anumite opinii politice sau sunt chiar implicați în acțiuni colective conforme cu aceste opinii, sunt tratați ca suspecți și adesea etichetați de profesiile-psiho ca având „boli psihice”.

Această situație este mai larg sugerată de către anti-psihiatrul David Cooper (1988b: 191), care declară că „toți nebunii sunt disidenți politici. Dar fiecare nebunie – sau presupusă n – ar putea fi găsită în declarațiile/pozițiile politice (anticapitaliste)”.

Așa cum vom vedea în acest capitol, discursul presupus a fi științific din psihiatrie și din disciplinele aliate a fost un instrument folositor, pentru a patologiza acțiunea colectivă și opoziția politică din societatea industrială. Voi arăta de exemplu că ce amenință ordinea socială este reîncadrat de către discursul psihiatric, ca simptom de boală mintală personală, o chestiune care nu a fost omisă de liderul mișcării pentru drepturile civile, Martin Luther King, Jnr (cited in Mind Freedom 2012) în anii 1950, când a declarat: „Există un cuvânt în psihologia modernă care acum e probabil mai familiar decât oricare alt cuvânt [sic] din psihologie. Acel cuvânt este „neadaptat” (în original,maladjusted”)… [Dar] sunt anumite lucruri în actualul nostru sistem social care mă fac mândru să nu mă adaptez la ele… Nu am avut niciodată intenția să mă adaptez la nemernicia găștilor care linșează oameni; nu am intenționat niciodată să devin adaptat la nenorocirea segregării și discriminării; nu am intenționat niciodată să mă adaptez la inegalitățile tragice ale sistemului economic care iau ce e necesar maselor și oferă lux claselor; nu am intenționat niciodată să devin adaptat la nebunia militarismului, la fatalismul metodei de violență fizică”.

(n.t.: relevant pentru România e modul în care intelectualii de dreapta, reprezentați de Tismăneanu, au susținut în mod repetat, eșuând spre disperarea lor, că cei de stânga sunt bolnavi psihici – unii au aderat chiar la „gena roșie” inventată de un alt psihiatru, slujitor al lui Franco, pentru a putea tortura femei republicane și pentru a le răpi copiii – pentru că sunt „neadaptați” la capitalism, exprimarea lui Tismăneanu e „misfit”, „om care nu se potrivește”, iar sensul politic al folosirii acestui termen denotă fascismul lui Tismăneanu, care sugerează că „cei care nu se potrivesc” trebuie eliminați fizic. Tipic pentru intelectualii de dreapta: ce nu se potrivește ideologiei capitaliste trebuie eliminat, pentru că ordinea socială capitalistă nu se poate menține decât prin propagandă, minciună, mistificarea realității pentru că acești fasciști știu prea bine că ordinea socială capitalistă e una construită împotriva oamenilor, pe subjugarea oamenilor și distrugerea lor pentru expansiunea capitalului și capitalizării vieții lor, adică absolutizării sclaviei umane. Tismăneanu și gașca de intelectuali de dreapta sunt cât se poate de adaptați la un sistem economic care înfometează cu premeditare copii, deposedează oamenii muncitori de drepturile lor și de viața lor, îi șantajează pe oameni cu propria lor existență (e ireal că de exemplu oamenii au ajuns să plătească inclusiv pentru a bea apă, ceea ce e o încălcare brutală a dreptului la viață), comite masacre imperialiste în fiecare zi, și susține toate formele de opresiune socială. Adică, doar dacă șantajezi un om să-ți dea bani pentru apă, fără de care ar muri, ești „fit”, adică perfect adaptat junglei capitaliste. Altfel, trebuie să fii eliminat. Așa gândesc intelectualii de dreapta, și nici măcar nu se mai feresc s-o ascundă. Teroarea socială e gloria lor.)

În fiecare societate industrială și în fiecare epocă există exemple de patologizare din partea profesiunilor-psiho a dizidenței și opoziției față de ordinea socială. Ca agenți ai statului, aceste instituții ideologice au definit luptele colective din diferite timpuri ca fiind fărădelege/împotriva legii și ca fiind boală psihică. Foucault (1988b: 191) ne reamintește: „A fi periculos nu este o jignire. A fi periculos nu este o boală. Nu este un simptom. Și totuși am ajuns, așa cum se vede de la sine, și de mai bine de un secol deja, să folosim conceptul de pericol, printr-o mișcare perpetuă în marșarlier, și înainte între penal și medical”. (n.t.: vezi notele referitoare la Foucault din capitolele anterioare.)

Într-adevăr, criteriile de diagnostic pentru „boala de personalitate anti-socială (APD)” — eticheta psihiatrică care apare în DSM-5 și care îl echivalează pe introvertit miturilor de tipuri de personalitate „sociopată” sau „psihopată”, adesea întâlnite în manualele de psihologie și în fimele populare de la Hollywood — în mod direct face această conexiune între încălcarea normelor sociale, comportamentul nelegal și boala psihică, prin construirea de simptome, inclusiv „eșecul de a se conforma normelor sociale cu privire la comportamentele legale, așa cum a fost indicat de comiterea repetată a actelor care sunt motive pentru arest”, „înșelătoria așa cum a fost indicată de mințirea repetată, folosirea de pseudonime, sau înșelarea altora pentru profit personal sau pentru plăcere” și „iresponsbailitate consistentă, așa cum a fost indicată de eșecul repetat de a susține comportament consistent de muncă de a onora obligații financiare” (American Psychiatric Association 2013: 659). Fabricarea unui asemenea discurs psihiatric oferă promisiunea democrațiilor liberale și dictaturilor de a anula opoziția și de a izola elementele problematice pe motive așa-zis raționale, de „știință medicală”. În acest mod, intervenția psihiatrică a devenit din ce în ce mai mult o metodă mult mai convenabilă de neutralizare a disidenței în societatea neoliberală, prin comparație cu sistemul judiciar penal. Asta e din cauză că (pentru capitalism) puterea etichetei de boală psihică de a devaloriza acțiunea politică și sentimentele colective e mult mai eficientă, decât pedepsirea sau uciderea disidenților de către cei care-i aruncă în închisori pe activiștii politici.

Următoarea analiză oferă o arie de exemple istorice și contemporane care susțin argumentul meu, că profesioniștii-psiho sunt agenți ai statului, un stat în care discursl psihiatric e din ce în ce mai hegemonic în societatea neoliberală.

Investigația mea va arăta implicarea psihiatriei în justificarea colonizării și sclaviei, rolul central al profesioniștilor-psiho în Holocaust, și etichetarea psihiatrică a disidenților politici ca „bolnavi mintali” în Uniunea Sovietică.

Secțiunile următoare ale capitolului vor face profilul mai multor practici psiho contemporane, patologizării mișcărilor de independență din Africa și recentei implicări a profesiilor psiho în torturarea prizonierilor din „războiul împotriva terorii”.

Biomedicina și războiul rasist al psihiatriei

Continua critică a atașamentului psihiatriei față de modelul biomedical tinde să scape din vedere un factor crucial care arată neputința instituției psihiatriei de a se îndepărta de o teorie care a produs atât de puțină substanță pentru această disciplină: legitimarea sistemului de sănătate mintală ca o întreprindere/activitate cu adevărat „științifică”, care să o alinieze cu alte ramuri ale medicinei. Așa cum a remarcat Scull (1984: 79) cu privire la introducerea psiho-farmaceuticelor de masă, scoase pe piață în anii 1950, „cel puțin trebuie să recunoaștem că în această perioadă [psihiatrii] au primit o nouă modalitate de tratament, care le-a dat posibilitatea să imite mai ușor practica medicinei convenționale. Ca să nu mai fie gardienii giganticelor carcere de oameni, și ca să nu se mai bazeze pe instrumente brutale, cum era „terapia” de șoc, și chiar și mai brutale, cum au fost tehnicile chirurgicale ca lobotomia, pentru a-și oferi un mult prea firav blazon medical, psihiatrii din spitale puteau acum să se implice în prescrierea și administrarea elementelor clasice și simbolice ale medicinei moderne – medicamentele.

Explozia psiho-farmaceuticelor pe piață, de la apariția DSM-III, este una dintre poveștile de succes ale psihiatriei (Capitolul 2).
În ciuda lipsei
oricăror dovezi care să poată identifica categoric o componentă genetică sau un neurotransmițător defect care să fie responsabil de boala mintală (Burstow 2015: 13–14), marketizarea în masă a bolilor mintale ca boli biologice (ceea ce nu sunt) – susținute de banii corporațiilor farmaceutice, ca o industrie profitabilă de bio-cercetare și din ce în ce mai mult ca organizații populare/comunitare de sănătate mintală – a justificat și a reimpus „expertiza” psihiatriei ca autoritate supremă în aceast domeniu.

Că acest discurs pretins biomedical a devenit hegemonic în societatea neoliberală nu e însă doar rezultatul acţiunilor corporațiilor farmaceutice, ci mai degrabă al interesului capitalului, în general. În timp ce fabricarea unei teorii biologice a fost importantă pentru legitimarea psihiatriei ca parte a medicinei generale, elitele de stat și cele economice au găsit că acest discurs al psihiatriei le era convenabil, pentru că le permitea să justifice „științific” expansiunea colonială și imperialismul occidental, subjuge populațiile indigene și minoritare, să reprime, social şi politic, opoziția, și să comită genocid în masă împotriva adulților și copiilor, pe care îi etichetau cu deficiențe mintale sau boli psihice.

Exemple cheie ale acestor activități vor fi discutate în ceea ce urmează. Voi arăta că nu doar discursul biomedical a fost folosit de către puterile conducătoare pentru a comite asemenea atrocități, dar și că psihiatria a participat cu mult entuziasm la încurajarea statului să susțină operaționalizarea unei asemenea „științe” și să o ducă, pragmatic, la concluzia ei logică. Asta s-a întâmplat din cauză că, spre deosebire de alte organizații profesionale, instituția psihiatriei nu-şi poate susține, justifica și menține pretenția că ar deține exclusiv „expertiza” și baza de cunoaștere, fără a fi solid sprijinită în acest sens de către stat.

Această exclusivitate a teoriei cu privire la sănătatea mintală și la boala mintală va fi compromisă, dacă principala legătură cu alte ramuri ale medicinei generale – și anume modelul biomedical – va fi abandonat (n.t.: nu va mai putea fi folosit ca acoperire).

La începutul anilor 1990 — când rata criminalității în SUA a atins un punct culminant – guvernul federal a anunțat lansarea „inițiativei privind violența”. Implementat de Serviciul de Sănătate Publică din SUA și susținut de importanți psihiatri, cum ar fi Fredrick Goodwin (atunci șeful Institului Național de Sănătate Mintală – National Institute of Mental Health, NIMH), acest proiect s-a inspirat din teoriile biologice privind criminalitatea, care datau din secolul 19, și care se bazau pe conceptul Lombrosian de invidizi „născuți criminali” (Lombroso et al. 2006).

S-a propus ca un program de radiografiere în masă a copiilor din ghetouri să fie implementat în toată America, pentru a se determina care ar fi cei biologic sau genetic predispuși către comportament anti-social și violent. Ca „vaccin” împotriva criminalității, imediat ce un copil cu „comportament dezordonat” era identificat, i se administrau medicamente psihotropice.

Analiza detaliată a lui Breggin&Breggin (1998) asupra „inițiativei privind violența” a demonstrat în mod corect că în spatele presupusei obiectivități a acestui proiect biomedical se afla ideologia rasistă; o focalizare asupra tinerilor din ghetouri înseamnă brutal o focalizare asupra minorităților și comunităților negrilor. În acea vreme, Goodwin a făcut remarci în fața Consiliului Național de Sănătate Mintală, comparându-i pe „tinerii din ghetouri cu maimuțele care trăiesc în junglă, și care nu vor decât să se omoare între ele, să facă sex și să se reproducă” (Breggin and Breggin 1998:4).
Implicarea psihiatriei în asemenea proiecte este poate mai puțin șocantă, dacă ținem cont că psihiatria a susținut îndelung teoriile rasiste cu privire la minte. În 1850, medicul Samuel Cartwright a relatat, în
The New Orleans Medical and Surgical Journal, că a descoperit două noi boli mintale, care i-ar fi afectat pe sclavii din Sud: prima, drapetomania, era o boală care îi făcea pe sclavi să fugă de la stăpânii/proprietarii lor, iar a doua, dysaesthesia aethiopis, îi făcea pe sclavi să devină leneși, să arate o lipsă de respect față de drepturile de proprietate și să distrugă uneltele de lucru (Breggin and Breggin 1998: 144–145). Vindecarea prescrisă pentru ambele dezordini era (n.t: tortura) — „biciuirea, munca grea și în cazuri extreme amputarea degetelor de la picioare” (Metzl 2009: 30). Această naturalizare psihiatrică a sclaviei ca fiind normală, inevitabilă și chiar sănătoasă pentru sclavul negru a fost menționată de către Burstow (2015: 37) ca exemplu flagrant de „control social medicalizat”. Totuși, așa cum ne reamintește Greenberg (2013: 2–3), pentru comunitatea din ce în ce mai numeroasă a doctorilor nebuni (în original, mad doctors), descoperirea unor asemenea condiții mentale prezenta o posibilitate de a contribui la menţinerea ordinii sociale respective, prin stabilirea de noi idei „științifice” în domeniul psihiatriei.

Elementele comune dintre fabricarea diagnosticului din era sclaviei și recenta focalizare a atenției psihiatriei asupra tinerilor negri din ghetouri sunt descrise de Breggin&Breggin (1998: 145) ca „etichetarea de către psihiatrie a activității de rezistență sau de rebeliune, cu scopul de a justifica controlul medical”. Acest proces de impunere a status-quo-ului, prin patologizarea biomedicinală a acțiunilor politice, a permis psihiatriei să-și consolideze și să-și extindă respectabilitatea, capitalul și puterea în societatea capitalistă.

Deși tratate cu suspiciune de unii colegi din nordul Statelor Unite, ideile lui Cartwright au fost cu entuziasm susținute de colegii medici, de politicienii locali și de stăpânii de sclavi din sudul Statelor Unite. În timp ce aceste clasificări psihiatrice au fost abrupt întrerupte de istorie, în urma războiului civil care a urmat după câțiva ani, drapetomania și teoriile biologice ale lui Kraepelin referitoare la praecox (ulterior re-etichetată ca schizofrenie) și-au păstrat o imensă influență asupra cercetătorilor medicali de la începutul secolului 20, care au fost de acord că afro-americanii erau „biologic neapți și neadaptați” ca să poată fi nişte oameni liberi (Metzl 2009: 31).
În urma emancipării, ratele de încarcerare pentru afro-americani au crescut dramatic în închisori precum și în azile. Asta a părut să confirme perspectiva din ce în ce mai rasistă asupra oamenilor negri – împreună cu alte „rase inferioare” inclusiv irlandezii, italienii și chinezii – din societatea americană, considerați ca fiind mai puțin evoluați biologic, prin comparație cu populația de albi.

Reflectând asupra opiniei multor psihiatri din acea vreme, Metzl (2009: 31) îl citează pe psihiatrul Arrah Evarts în 1913 care deplângea sfârșitul sclaviei în lanțuri, declarând: „Această sclavie, în realitate, a fost un ajutor minunat pentru omul de culoare… Se spune de către mulți observatori, ale căror cuvinte cu greu pot fi puse la îndoială, că un negrotei nebun era ceva rar înainte de emancipare. Oricum ar fi, știm că în orice caz, un negrotei nebun nu e deloc ceva rar azi”.

Susținută prin impunerea ulterioară a segregării rasiste în America, sclavia a fost din nou justificată de către asemenea opinii profesionale ca fiind un set benign de relații sociale între rasele superioare și cele inferioare, în care o armonie naturală” a fost astfel păstrată. Sclavii eliberați erau acum un pericol pentru ei înșiși și pentru alții. Așa cum O’Malley (citat în Gambino 2008: 392) a declarat despre vulnerabilitatea mai mare de patologie psihică la oamenii de culoare, în 1914: „În fața poftelor lor animalice, toate barierele pe care societatea le-a ridicat pentru a proteja rasa albă sunt dărâmate, ca şi cum pentru o face neputincioasă să-i împiedice pe negri. Aceste „pofte” sunt gratificate într-un asemenea nivel că rezultatele acestor vicii sunt un factor care a făcut probabilă producerea bolii psihice”.

Astfel ratele de criminalitate și de nebunie în creștere în rândul populației de culoare au fost teoretizate ca o consecință deloc suprinzătoare și inevitabilă a tulburării ierarhiei „naturale” rasiale. Toate comportamentele oamenilor de culoare, închişi în spitalele psihiatrice, au fost considerate dovezi și mai mari de boală psihică și au fost explicate folosind acest discurs rasializat/rasist. Rata în creștere a încarcerării psihiatrice pentru afro-americani era menită să demonstreze superioritatea societății albe „civilizate” în fața culturilor mai „primitive”. Ratele de încarcerare în închisoare sunt și ele teoretizate ca rezultat al nivelului scăzut de inteligență și vulnerabilitate la boala psihică în interiorul acestor populații biologic „slabe”. Sociologul de la Universitatea din Chicago, Charles Henderson (citat în Gabbidon 2015: 16) a susținut în 1901, că: „Nu poate fi nici o îndoială că unul dintre cei mai serioși factori din statistica privind crimele se găseşte în condițiile descendeţilor din oamenii africani eliberați, atât în nord cât și în sud. Cauzele sunt complexe. Factorul primar este moștenirea rasială, inferioritatea fizică și mentală, barbarismul și moșternirea sclaviei și cultura”. Însă, într-o analiză alternativă a situației, Du Bois (1901) a arătat că apariția negrilor în statisticile închisorilor post-emancipare a coincis cu introducerea de „legi pentru negri”, legi adoptate de multe state din Sudul Statelor Unite în 1865 și 1866. Aceste legi au făcut mult mai ușor încarcerarea de către state a sclavilor eliberați, cu scopul de a-i trimite apoi să muncească pământul ca forță de muncă deținută în închisoare.

Controlul social al psihiatriei asupra populației de culoare emancipată a trecut la o abordare ușor mai subtilă, biomedicală, în explicarea înaltului nivel de presupusă boală mintală în rândul afro-americanilor, ca urmare a inferiorității genetice.

Panica din rândul societății de albi din America faţă de amenințarea, pe care emanciparea o reprezenta pentru ordinea socială – precum și faţă de crescuta imigrare a „oamenilor inferiori” din Europa – la începutul secolului 20, a dus la creșterea popularității așa-zisei „științe” a eugeniei (studiul „îmbunătățirii umane” prin mijloace genetice). Urmând logica reducționismului biologic, teoria eugeniei lui Galton (1892) a folosit principiile lui Darwin despre selecția naturală pentru a prezice viitorul „raselor” (în mod specific, viitorul „calității” rasei albe).

Pentru binele umanității, susținea Galton, acele persoane de „bună calitate” (prin care voia să spună oameni inteligenţi, albi, din clasa mijlocie) ar fi trebuit încurajați să reproducă numai semeni de o calitate superioară. În contrast, cei inferiori intelectual (adică: oameni din clasele mijlocii în general, în special grupuri de non-albi) ar trebui descurajați de la orice reproducere.

Structurile medicale au sărit să susțină argumentele din ce în ce mai numeroase ale mișcării eugeniste prin producerea de studii (pe baza, de exemplu, a testelor de inteligență, vezi Capitolul 4) care păreau să dovedească superioritatea rasei albe ca fiind un progres natural, de evoluție al rasei umane.

Fernando (2010: 55) remarcă faptul că profesiunile psiho au susținut ideile eugeniste prin atribuirea bolii mintale „acelor defecte de la naștere care nu puteau fi corectate”. „La mijlocul secolului 20”, declară el, „toate bolile psihice au fost ferm stabilite ca fiind condiții înnăscute”.

Echipa de doctori psihiatri de la unul din centrele de exterminare din Germania.

Politicile de eugenie din America au luat amploare în primele decenii ale secolului 20. Deja în anii 1930, 21 de state adoptaseră legi care aprobau sterilizarea „claselor cu defecte”, inclusiv a celor bolnavi psihic și a celor nebuni, a celor cu epilepsie, precum și handicapaților, criminalilor și săracilor (Reevy 2014: 294).

Curtea Supremă din SUA a fost prima din istorie care a susținut „sterilizarea obligatorie a nebunilor și imbecililor’ ca fiind legală” (Burstow 2015: 48). Se estimează că peste 60.000 de oameni din Statele Unite au fost sterilizați ca urmare a unei asemenea legi (Reevy 2014: 294–295). Ironic, numărul crescut de pacienți așa-ziși „incurabili”, semnalat de creșterea populației din aziluri (Capitolul 2), părea să legitimeze asemenea politici social-darwiniste.

Fumul de la crematoriul spitalului de psihiatrie Hadamar, Germania, 1941, unde psihiatrii îi exterminau sistematic pe pacienţii-deţinuţi.

Într-adevăr, „părintele psihiatriei moderne”, Emil Kraepelin, a fondat instituția psihiatriei pe principiile investigației științifice și teoriei biomedicale, care i-au permis să susțină mișcarea eugenistă din Germania. Pentru Kraepelin, numărul în creştere al bolnavilor mintali din țară sugera „o degenerare” a rasei germane (Cohen 2014a: 442). Politic convenabil în asigurarea și mai mare a unei exclusivități a expertizei asupra zonei de sănătate mintală și de boală psihică din societate, modelul biomedical a îndreptat inevitabil profesia către violență, tortură și genocid, toate find justificate de către instituție ca fiind în cel mai bun interes al pacientului.

Soluția finală psihiatrică

Istoricii revizioniști ai medicinei sunt foarte interesați să interpreteze implicarea entuziastă a psihiatriei în sterilizarea în masă și în masacrarea în masă a sute de mii de oamnei etichetați ca „bolnavi mintal” în timpul celui de-al Treilea Reich (1933–1945) ca fiind o aberație, o pervertire a practicii medicale corecte (Birley 2000; Burleigh 1994; Lifton 2000). Se promovează o linie oficială care susține că psihiatria germană ar fi fost progresistă, umană, și că ar fi fost un vârf de lance al sănătății mintale și tratamentului psihiatric, până când naziștii au venit la putere în 1933. Nazismul lui Hitler ar fi manipulat atunci instituția psihiatriei pentru a-i servi interesele și pentru a participa la genocid. Astfel, se susține că ar fi avut loc „o nazificare” a psihiatriei germane, în care valorile medicale potrivite pentru grija și starea de bine a pacientului au fost înlocuite de ideologia fascistă. Deși ar existat doar o mică minoritate de psihiatri însetați de putere și rasiști, care erau foarte fericiți să-i urmeze ordinele lui Hitler și să trimită pacienții la camerele de gazare, acești istorici insinuează că cei mai mulți din psihiatrie ar fi rămas într-o poziţie de opoziție morală și critică față de regimul nazist. Cu certitudine, această versiune a evenimentelor are scopul să-i liniștească pe lucrătorii din sistemul de sănătate mentală, dar este foarte departe de adevăr.

Medic psihiatru german, încântat de tortura pe care avea să o folosească împotriva unui copil.

Personaje foarte influente și cu greutate din psihiatria germană, cum ar fi Michael von Cranach (2010: S152), au recunoscut recent că genocidul psihiatric nu a fost comis „așa cum ne place să credem, în primele decenii de după război, de un grup de doctori criminali naziști, ci de vasta majoritate a elitei psihiatrilor germani”. Admiterea foarte rară a acestor realități de către voci din interiorul profesiei este ecoul spuselor unui alt psihiatru, Frederic Wertham (cited in Breggin 1993: 135), care a declarat despre activitățile profesiei din timpul celui de-al Treilea Reich: „Tragedia este că psihiatrii nu au avut nevoie să primească nici un ordin de la nimeni. Au acționat din proprie inițiativă. Nu executau o condamnare la moarte pronunțată de altcineva. Chiar ei au fost legislatorii care au stabilit regulile pentru a decide cine urma să fie omorât; ei au fost administratorii/funcționarii care au stabilit procedurile, ei au fost cei care au selectat pacienții (care aveau să fie uciși) și au stabilit spațiile (unde vor fi uciși) și ei au decis metodele de masacrare; ei au pronunțat sentința dacă o persoană va trăi sau va muri în fiecare caz individual; ei au fost călăii care au predat – fără să fie constrânși sau obligați să facă asta – pacienții pentru a fi uciși în alte instituții; eu au supervizat și au urmărit uciderea lor înceată”.

Oricât de dificil ar fi de înțeles așa ceva”, declară Burstow (2015: 48), „psihiatri pot fi rezonabil teoretizați ca arhitecți ai Holocaustului”. Această afirmație a fost susținută de observatori la procesele post-război de la Nuremberg, inclusiv de Leo Alexander (citat în Breggin 1993: 137), care a declarat că operațiunile psihiatriei din anii 1930 puteau fi înțelese ca „poarta de intrare (a politicii) de exterminare în masă în programul politic de genocid împotriva națiunilor cucerite și a celor (considerați) indezirabili rasial”.

Rael D. Strous (2007), un psihiatru de la universitatea din Tel Aviv, e de acord, declarând că psihiatria a fost crucială în instituirea unui sistem de identificare, notificare, transportare și masacrare a sute de mii de bolnavi mintal și de „oameni (considerați) compromiși rasial și cognitiv” în spații amenajate – de la spitale centralizate psihiatrice, la închisori și lagăre de exterminare. Rolul lor a fost central și crucial pentru reușita politicilor naziste, planurilor și principiilor naziste. A existat foarte puțină opoziție din interiorul profesiei față de atrocitățile care aveau să urmeze” (von Cranach 2010: S152).

Asta s-a întâmplat pentru că profesia psihiatrică considera aceste activități erau o manifestare a psihiatriei ca o ramură a medicinei şi că ar fi reprezentat un progres al ideilor biomedicale și al „tratamentului” pacienților cu afecțiuni psihice, și – în limbajul medicinei sub raționamentul/raționarea biomedicinei – în “cel mai bun interes al pacienților”.

Internațional, psihiatria germană a fost consolidată, extrem de influentă și adesea considerată vârful de lance al noilor operațiuni de teoretizare și de cercetare.

Cu aproape 40 de ani înainte ca naziștii să ajungă la putere, în 1895, psihologul Adolf Jost (citat în Meyer 1988: 575) a publicat o carte, „Dreptul de a muri” („Das Recht auf den Tod”). În această carte, a susținut că, „în cazul de suferință incurabilă, Statul poate spune că e în interesul său și în interesul persoanei respective să ceară o moarte rapidă și fără dureri, dar trebuie să fie lăsat pacientului să aleagă între viață și moarte. În cazul pacienților mintali, acest drept revine Statului, iar diagnosticul de boală incurabilă este suficient în sine pentru a justifica uciderea”.

Oameni capturaţi de psihiatrie, urcaţi într-un autobuz pentru a fi duşi la un centru de exterminare medicală.

Argumentul lui Jost despre dreptul statului de a ucide „bolnavul incurabil” nu a fost ieșit din comun în acea vreme, ținând cont de interesul tot mai mare în eugenie, care domina disciplinele psiho din societățile occidentale. (n.t.: în documentarul de la finalul capitolului, este prezentată informaţia conform căreia „doar în Berlin, în primul război mondial, jumătate dintre pacienţii încarceraţi în spitale de psihiatrie au fost omorâţi prin înfometare”).

Această carte a fost urmată în 1920 de un alt text, care a avut o influență enormă, „Permisiunea pentru exterminarea Vieții fără valoare” („Die Freigabe der Vernichtung lebensunwerten Lebens”). Scrisă de avocatul Karl Binding și de psihiatrul Alfred Hoche, cartea cerea „uciderea din milă” a celor care erau considerați poveri economice și sociale asupra statului, inclusiv a „celor incurabil bolnavi, a celor bolnavi mintal, a celor slabi de minte, și a copiilor cu malformații (deformați)” (Hassenfeld 2002: 188).

Hoche a dat exemplul propriei sale instituții psihiatrice, care, susținea el, era plină de oameni care erau „incapabili de sentimente umane, și prin urmare nu aveau nici un simț al valorii vieții” (Hassenfeld 2002: 188).

O dubă cu care erau transporaţi pacieţii-deţinuţi în centrele psihiatrice unde erau exterminaţi, Germania.

Permisiunea pentru exterminarea vieții fără valoare” este larg creditată cu introducerea conceptului eugenic de „viață care nu merită trăită” și folosea un limbaj care îi va inspira pe naziști.

Burstow (2015: 48) observă că „nu a fost o întâmplare că psihiatria a inspirat atât de direct ideile naziste din jurul purității genetice și al igienei rasiale”; „învestită cu puteri de poliție”, declară ea, „asta a fost profesiunea a cărei treabă a fost întotdeauna să-i protejeze pe „cei apți” de cei „neapți”. Asta a fost profesiunea care a fost în fruntea primelor teorii privind degenerarea”.

Publicată patru ani mai târziu, cartea lui Hitler „Mein Kampf” („Lupta mea”) (citată în Breggin 1993: 137–138) a fost în mod clar influențată de discursul contemporan al psihiatriei, când Hitler declara despre statul nazist că „a pus cele mai moderne mijloace medicale în slujba cunoașterii. Trebuie să declare neapt pentru propagare a oricui care e vizibil bolnav și a moștenit o boală și trebuie să pună asta în practică… Prevenirea facultății de procreare și a posibilității din partea psihiatriei (sic) a degenerat și oamenii bolnavi mintal de 600 de ani nu vor elibera doar omenirea de o nenorocire incomensurabilă, dar vor contribui și la restaurarea a ceea ce pare să fie cu greu de crezut azi”.

Când naziștii care au ajuns la putere în 1933 și Hitler a devenit cancelar german, mișcarea de eugenie germană fusese depășită deja de „progresele” în politicile de sterilizare din America (vezi mai sus).

Oameni ucişi de psihiatrii, Hadamar, Germania.

Atât de adesea în fruntea cercetării psihiatrice și „tratamentelor” pentru bolnavii psihic, psihiatria germană a simțit că rămânea în urma „progresului” făcut în Statele Unite. Către sfârșitul anului 1933, după o atentă examinare a legislației americane, Germania a introdus „Legea pentru prevenirea progeniturilor cu boli mintale” („Das Gesetz zur Verhutung erbkranken Nachwuchses”). Autorul legii a fost Ernst Rudin, un psihiatru faimos internațional, elvețian, și cercetător în „genetica schizofreniei” (Hassenfeld 2002: 185). Infama lege de sterilizare, emisă de naziști, a fost ridicată în slăvi în acel moment de psihiatria din America ca „un exemplu optim de medicină modernă” (Burstow 2015: 49). Legea învestea aparatul psihiatric din Germania cu puteri noi, impresionante, care erau invidiate de omologii lor din Occident. Sistemul de sănătate mintală a pornit cu entuziasm pe drumul de a-și impune controlul legal asupra drepturilor reproductive ale populației germane, prin comandarea sterilizării obligatorii a celor etichetați ca bolnavi mintal și/sau fizic defecți.

Așa cum a arătat Meyer (1988: 575–576), cei pe care psihiatria i-a declarat „inapți” să se reproducă și care au fost prin urmare aduși în spitale chirurgicale pentru acest „tratament” obligatoriu îi includeau pe cei etichetați cu „deficiență mintală congenitală, schizofrenie, cyclothymia, epilepsie ereditară, boala lui Huntington, orbire ereditară și surzenie, malformații severe și alcoolism sever”. Astfel o vastă arie de devianți social au fost luați în colimator de psihiatria germană pentru a fi sterilizați.

În 1939, 350.000 de oameni, care au fost considerați biologic inapți pentru a se reproduce, deveniseră deja victimele legii germane de sterilizare (Meyer 1988: 575).
„Următorul pas logic”, susține Burstow (2015: 49), „a fost comiterea crimei”.

Intrarea într.-un centru de exterminare psihiatrică.

Programul de „eutanasiere” al psihiatriei germane împotriva celor pe care ei i-au desemnat ca fiind bolnavi mintal a început în august 1939 cu ceea ce Meyer (1988) a catalogat ca fiind „acțiunea împotriva copiilor”. Acest program de exterminare a fost supervizat de medici și de psihiatri, și raționalizat în numele biomedicinei sub pretenția că ar fi acționat în cel mai bun interes al pacientului”.

Sub organizarea de către Consiliul Federal pentru Înregistrarea Științifică a Bolilor Ereditare sau Congenitale, copiii germani, pe care personalul medical îi desemna ca fiind „cu dizabilități” sau „anormali mental”, au fost trimiși la așa-zisul Departament Specializat pentru Copii, adică în centre de examinare a copiilor (Seeman 2005: 222). Informațiile despre acești copii erau analizate de o comisie formată din trei experți medicali din Berlin – doi pediatri și psihiatrul Hans Heinze (Breggin and Breggin 1998: 126). Nu a fost făcută nici o examinare personală a nici unui copilul și adesea nu erau păstrate nici un fel de dosare privind istoria lor medicală (Meyer 1988: 576). Dacă această comisie lua decizia pentru „tratament”, copilul avea să fie ucis prin ceea ce a fost descris de Breggin&Breggin (1998: 126–127) ca „o metodă de tortură”, prin care doctorii şi asistentele foloseau „o combinaţie de otrăvire graduală cu medicamente toxice şi înfometare înceată”.

Spre deosebire de alte genociduri comise în timpul celui de-al Treilea Reich, „Acţiunea împotriva copiilor” a continuat până la sfârşitul războiului, programul atacând copii între 3 și 17 ani (Meyer 1988: 576). În acest mod, un total de până la 6.000 de copii au fost masacraţi (Burleigh 1994: 223). Personalul medical implicat în acest genocid împotriva copiilor și-a justificat acţiunile ca fiind „în cel mai bun interes al pacientului”; la urma urmei, scopul corect al medicinei ar fi fost, după ei, „să elibereze de suferință creaturile nefericite” (Burleigh 1994: 223).

Un centru de exterminare psihiatrică din Germania, pacienţii care nu mureau destul de repede în urma înfometării erau obligaţi să care greutăţi, urcând şi coborând aceste scări, până când mureau de epuizare.

La sfârşitul războiului, Werner Catel (pediatrul care conducea programul) a declarat că el credea în proiectul medical care ar fi fost implementat „doar” pentru „a efectua un serviciu public” prin omorârea celor pe care el îi numea, chiar și la procesul pentru crime de război, „monştri”. Idioţii”, susţinea el, „chiar și din punct de vedere religios, nu sunt fiinţe umane pentru că nu au nici o personalitate. A-i extermina nu înseamnă nici crimă, nici ucidere” (citat în Meyer 1988: 576).
Sistemul psihiatric de genocid birocratizat, instaurat de programul de „Acţiune împotriva copiilor”, a format baza operaţională pentru masacrarea unui număr mult mai mare de adulţi „nebuni” şi populaţii „cu dizabilităţi”, aceste „ucideri din milă” fiind comise prin sinistrul program „Action T4” (denumit aşa după sediul central al comandei operaţionale, de la numărul 4 Tiergartenstrasse din Berlin). Acesta a fost un program de masacrare în masă, sistematică, și ulterior a fost folosit pentru a comite Holocaustul împotriva evreilor şi altor „grupuri de indezirabili” (inclusiv comunişti, romi, homosexuali).

Action T4” era susţinut de nazişti, dar Hitler a lăsat ferm procesul de evaluare a celor care urmau să fie „eutanasiaţi” – și mijloacele prin care să se facă asta – în mâinile psihiatriei. În 1939, l-a însărcinat pe profesorul de psihiatrie din Würzburg, Werner Heyde, să formeze o echipă de 30 de experţi psihiatrici – dintre care mulţi erau profesori universitari (Hassenfeld 2002: 188) — care să facă „examinări atente” ale situaţiei medicale a fiecărui pacient, pentru a determina cine „va primi o moarte miloasă” (citat în Meyer 1988: 577). Important, acest „Decret de Eutanasiere”, emis de cancelarul Hitler, nu a fost o lege. Strous (2007) arată că „psihiatrilor nu li s-a ordonat niciodată să comită vreo crimă împotriva celor bolnavi mintal”, doar „li s-a dat puterea să facă asta”. A fost un decret care a scos și mai mult în evidenţă puterea pe care psihiatria o deținea în cadrul statului – o putere pe care psihiatria a exercitat-o cu entuziasm pentru a comite genocid.

Action T4” necesita ca toate spitalele psihiatrice să completeze un chestionar asupra fiecărui pacient individual. Incluzând informaţii asupra diagnosticului, duratei şederii şi dizabilităţii, observaţiile referitoare la fiecare pacient erau apoi evaluate de trei experți dintr-o echipă de 30. Nici o examinare personală a deţinutului nu a fost făcută. Singurul scop al psihiatrilor a fost să ia decizia, conform chestionarului, dacă pacientul era trimis la moarte sau lăsat să trăiască (Hassenfeld 2002: 187).

Doctori nazişti torturând prizonieri în lagărele de exterminare din est, prin cufundarea lor în apă îngheţată; metodă de tortură folosită de psihiatria din Occident mult după terminarea celui de-al doilea război mondial, inclusiv în zilele noastre.

Documentele arată că pe parcursul unei perioade de 2 săptămâni, în 1939, un expert a decis soarta a 2.100 de pacienţi-deţinuţi (Meyer 1988: 577). În 1941, personalul psihiatric a ordonat şi a îndeplinit uciderea în masă a până la 100.000 de oameni în Germania (Breggin 1993: 134), în special cei consideraţi deţinuţi pe termen lung, „nebuni criminali” sau „de sânge impur” sau incapabili să muncească erau condamnaţi la moarte (Meyer 1988: 577).
Exterminarea unui număr atât de mare de deţinuţi psihiatrici nu ar fi fost posibilă fără ca „Action T4” să stabilească 6 centre de exterminare – cunoscute ca „instituţii de eutanasiere” – în toată Germania, la Brandenburg, Grafeneck, Hartheim, Sonnenstein, Bernburg şi Hadamar (Strous 2006: 27).

Important, acestea erau primele instituţii care au instalat camere de gazare, mascate ca duşuri comune, precum şi crematorii pentru a scăpa de un număr mare de cadavre în termen scurt. Cei condamnaţi la moarte de către psihiatrie au fost transferaţi, cu sutele, de la spitale în aceste centre, folosindu-se aşa-zisele „autobuze gri”.

Doctor psihiatru, membru al SS, care a lucrat ulterior la arme chimice şi biologice, pentru marina SUA, CIA şi armata SUA.

Când ajungeau în instituţiile de exterminare”, povesteşte von Cranach (2010: S153-S154), „pacienţii erau dezbrăcaţi şi duşi spre camera de gazare. O echipă de doctori şi asistente urmăreau vizual procesul prin care pacienții erau omorâți (n.t.: adică îi priveau cum mor, în timp ce erau gazați)”. În timp, aceste instituţii de masacrare în masă au devenit din ce în ce mai „eficiente” în procesele de organizare a exterminării, Strous observând (2006: 27) că la instituţia de la Hadamar (de lângă Wiesbaden) era angajat un personal format din aproximativ 100 de oameni, care cântăreau, fotografiau şi supravegheau fiecare pacient din camera de gazare şi ulterior „îndepărtau diferite organe pentru cercetare medicală”, trupurile fiind „îngropate în gropi comune în curtea spitalului”. La fel cum s-a procedat în cazul „Acţiunii împotriva copiilor”, un registru medical a fost stabilit la aceste instituţii pentru a produce certificate de deces false şi pentru a trimite scrisori de condoleanţe rudelor. „Famiilor”, scrie Meyer (1988: 577), „li se spunea că trupul a fost deja incinerat, din ordinul poliţiei, din cauza riscului de epidemii”. „Action T4” a fost oficial întrerupt în august 1941. Asta s-a întâmplat din două motive specifice, potrivit lui von Cranach (2010: S154): „Criticile publice din ce în ce mai numeroase, pe de o parte, şi transferarea acestei tehnologii de ucis (adică aparatul centrelor de eutanasiere) către nou construitele lagăre de concentrare din Polonia şi din alte ţări”.

Breggin (1993: 135) declară, în mod corect, că psihiatria a fost vârful de lance al masacrării în masă, care acum putea fi folosită pentru a duce la îndeplinire „Soluţia Finală” a lui Hitler, şi anume „experţii medicali care justificau uciderea oamenilor ca procedură medicală, camerele de gazare folosite ca duşuri, şi crematoriile în masă a trupurilor pentru a evita complicații legale”.

Împreună cu aparatul din instituţii, cei mai calificați şi mai experimentaţi psihiatrii din centrele de eutanasiere au fost transferaţi în uriaşele lagăre de concentrare din estul Europei. Aceşti medici au supravegheat organizarea iniţială şi implementarea camerelor de gazare de pe poziţii de consilieri, iar psihiatrul Irmfried Eberl chiar a devenit primul comandant al lagărului morţii de la Treblinka (Breggin 1993: 136).

Sub conducerea şefului „Action T4”, Werner Heyde, psihiatrii au comis şi prima exterminare sistematică a deţinuţilor/prizonierilor din lagărele de concentrare într-un centru de eutanasiere, „o practică” de genocid, pe care Holocaustul avea să o implementeze ulterior. Folosind criteriile de diagnostic şi chestionarele de eutanasiere, pentru a selecta acum (în mod oficial) tipurile „rasiale” şi „politice” pentru exterminare, se estimează că 10.000 de prizonieri au fost asasinaţi de echipa de psihiatrii a lui Heyde (Breggin 1993: 136).
Mai mult, programul iniţial de eutanasiere a fost introdus în lagărele de concentrare sub numele de cod Aktion 14f13” cu scopul de a „elibera lagărul de prizonierii bolnavi” (Seeman 2005: 222); în jur de 100.000 de deţinuţi, consideraţi anterior „cu dizabilităţi” sau „bolnavi mintali” de către doctorii din lagăre, au fost trimişi la camerele de gazare, ca urmare a acestui program.

Propaganda nazistă, bazată pe justificările oferite de psihiatrie, “omul arian care duce în spate “poverile”, oameni care erau consideraţi “inferiori”, care nu “meritau” să trăiască, şi care sunt reprezentaţi în mod rasist ca “maimuţe inferioare”. Pe această propaganda s-a bazat şi discursul fascist al lui Traian Băsescu din 6 mai 2010, când i-a acuzat pe oamenii cărora statul le respecta dreptul la pensie, la sănătate şi la educaţie că sunt “statul gras” duşi în spate de “omul slab”.

Action T4” a fost şi el întrerupt în urma unei nelinişti în rândul publicului german – şi în rândul ierarhiei naziste – dar numai pentru că psihiatria omorâse peste 70.000 dintre proprii lor cetățeni germani „bolnavi” (pentru că pe cei mai mulți îi considerau arieni, chiar dacă „forţa” genetică putea fi pusă la îndoială din punct de vedere medical, din cauza presupusei lor boli mintale). Hitler a ordonat încetarea uciderilor şi o întrerupere a „Action T4”; pentru că momentul nu era oportun, în condițiile în care facilităţile create de psihiatrie puteau fi mai eficient folosite împotriva elementelor „străine” din Estul Europei. Însă, departe ca întreruperea „Action T4” să semnaleze încetarea masacrării în masă comisă de sistemul de sănătate mintală, „psihiatria în realitate şi-a dublat activitatea” de exterminare (Burstow 2015: 50), în ceea ce a fost o perioadă descrisă în documentele naziste din acel moment ca „eutanasiere dezlănţuită” (Seeman 2005: 222).

Psihiatria nu avea nevoie să primească decrete de la stat pentru a declanşa un program de exterminare împotriva celor etichetaţi „bolnavi mintal” şi cu siguranţă nu avea nevoie de un decret pentru a continua exterminarea în masă. Dimpotrivă, le era de ajuns credinţa în progresul biomedical, ceea ce însemna că instituţia continua să facă ceea ce psihiatrii credeau că era un serviciu medical justificat pentru binele naţiunii.

Seeman (2005: 222) aminteşte că, „începând din 1941, pacienţii care sufereau de boli mintale erau ucişi fie prin neglijare şi înfometare, iar când această metodă s-a dovedit prea înceată, prin injecţii letale”.

Odată ce criteriile de selectare din chestionarele de eutanasiere folosite de T4 au fost eliminate și nu a mai existat nici o restricţie asupra acestei „practici medicale”, psihiatria a revenit la tipurile de pacienți, încercând să scape Germania de orice grup deviant social sau problematic, care putea fi identificat sub jurisdicţia lor. Aceste tipuri includeau homosexuali, infractori, rezidenţi din şcolile de reformă, bătrâni, săraci, cei greu de controlat, muncitori-sclavi care se îmbolnăviseră fizic (Seeman 2005: 222). Estimări minimale sugerează că cel puţin 70.000 de oameni au fost ucişi în faza de „eutanasiere dezlănţuită” a genocidului psihiatric (Breggin 1993: 134). A fost documentat că, la sfârşitul războiului, unele dintre cele mai mari instituţii psihiatrice din Germania erau complet golite, fiecare deţinut fiind executat de personalul medical (Breggin 1993: 135).

Pe măsură ce forţele aliate se apropiau de Germania în 1945, lagărele de exterminare au fost închise sau abandonate de nazişti. Masacrele psihiatrice, însă, au continuat. Cu entuziasm neabătut, masacrele în masă au continuat până la sfârşitul războiului, şi e documentat că au continuat în unele instituţii chiar şi după încetarea războiului (Breggin 1993: 134).

Mărturia unui ofiţer, Robert Abrams, este elocventă în această privinţă: la trei săptămâni de când aliații ocupaseră Germania, Abrams a fost pus în alertă de un doctor german cu privire la zvonurile despre un spital psihiatric din satul Kaufbeuren (lângă Munich) unde psihiatrii îi omorau pe pacienţi. Ajungând acolo, a găsit personalul medical omorând pacienţi ca și cum ar fi făcut ceva firesc. S-au oprit din ucis doar după ce au fost amenințați că vor fi împușcați pe loc (Burstow 2015: 50). Abrams a declarat despre personalul spitalului care fusese martor sau participase la aceste atrocităţi: „Asistentele făceau parte din ordine religioase”, în timp ce „medicul psihiatru, care l-a și dus într-un tur prin spital, nu a arătat nici un fel de remuşcare. Nu făcea parte din partidul nazist şi credea că acţionase în numele medicinei(Breggin 1993: 134).

Chiar imediat după război, declară von Cranach (2010: S154), „informaţiile despre uciderea pacienţilor au fost cenzurate. Manuscrisele asupra acestui subiect nu au fost publicate de nimeni, iar cele publicate au fost oprite de la difuzare”. Această situaţie rămâne valabilă şi în psihiatria de azi, Strous (2007) declarând că „puţin a fost publicat despre acest subiect al uciderilor în masă în jurnalele principale psihiatrice şi chiar şi mai puţin face parte din procesul de educaţie formală pentru studenţii de la medicină şi pentru rezidenţi”.

Semnificativ, cartea lui Edward Shorter, „A History of Psychiatry” (1997) — unul dintre cele mai populare texte oficiale despre istoria acestei profesii – ignoră complet această perioadă (la fel cum face şi Lieberman, care şi-a intitulat poate ironic recenta istorie „Istoria Nespusă a Psihiatriei” (2015)).

În ciuda estimărilor că între 250.000 şi 300.000 de pacienţi au fost ucişi în toată Europa de sistemul de sănătate mintală (Breggin 1993: 135), un singur psihiatru care a lucrat la programul de eutanasiere a fost adus în faţa unui tribunal (Breggin and Breggin 1998: 127). Mulţi au continuat să lucreze ca profesionişti în sănătate mintală sub ocupaţia aliată, după război. Unii au ajuns chiar să primească înalte laude.

Elizabeth Hecker, de exemplu, un copil şi un psihiatru-adolescent în al Treilea Reich, care regulat raporta copiii cu inteligenţă scăzută pentru a fi transferați în „departamentele speciale” locale unde erau executaţi, a fost făcută membru de onoare al Asociaţiei Germane a Psihiatriei pentru Copii şi pentru Adolescenţi în 1979, ca o recunoaştere a „loialității pe care a arătat-o cauzei, după război” (Seeman 2005: 223).

Genocidul psihiatric din Germania nu a fost o aberaţie a medicinei, ci, dimpotrivă, o consecinţă logică a aplicării reducţionismului biomedical la abaterile sociale. În timp ce crima în masă sistematică a deţinuţilor psihiatrici a fost unică în istoria profesiei, toate celelalte „tratamente” biomedicale ale sistemului de sănătate mintală al celui de-al Ttreilea Reich au fost folosite și în alte ţări. Într-adevăr, Breggin (1993: 140) observă că sterilizarea în masă din Germania nu a putut fi clasificată ca crimă de război, din cauză că „programele de sterilizare în masă aveau dimensiuni internaționale și la ele participau psihiatrii din toate țările occidentale”.

Psihiatru nazist celebru, un criminal în masă, care a masacrat mii de oameni, oferindu-şi “expertiza” despre “patologia socială” într-un interviu la o televiziune din Germania în 1970. Acest criminal în masă nu a fost condamnat niciodată, a murit la începutul anilor 2000 fără să răspundă o secundă pentru masacrele şi torturarea a mii şi mii de oameni.

Folosirea teoriei biologice de către profesia psihiatrie pentru a-i eticheta pe devianţii sociali ca fiind inerent „anormali”, „defecţi” sau bolnavi mintal” a fost caracteristică atât societăţilor democratice, autoritare, cât şi celor liberale.

În timp ce ascensiunea nazismului a fost folositoare pentru profesie pentru că le-a permis psihiatrilor să-şi extindă aria „expertiză” şi spaţiile de putere jurisdicţională, chiar psihiatria e cea care-a susținut că grupurile minoritare ar fi reprezentat o ameninţare față de viitorul societăţii şi chiar psihiatria promova ca „expertiză” ideologia rasistă a eugeniei.

Ceea ce cuiva din afara afacerii psihiatriei ar putea să-i pară șocant – ca să nu mai spunem și lipsit de etică, inuman şi imoral – în interiorul instituțiilor de control social, cum e și psihiatria, e ceva perceput ca firesc și deloc ieșit din comun. Practicile criminale ale psihiatriei germane din al Treilea Reich au fost rapid minimalizate de către istoricii oficiali ai medicinei ca fiind „abuz politic de psihiatrie” (de exemplu, Birley 2000), iar instituţia și-a putut relua astfel exact aceleași practici opresiune fizică şi ideologică a celor care se opun statului.

Rezistenţa colonială şi principiul de „civilizare” al psihiatriei

În ciuda atrocităţilor comise de sistemul de sănătate mentală din al Treilea Reich, profesiunile psiho au continuat să înflorească după război şi să se extindă pe noi teritorii.

Contra-intuitiv, psihiatria şi-a dovedit meritul/valoarea ca o instituţie efectivă de control social în societăţile industriale – medicalizarea protestului ca simptom de boală mintală a fost o modalitate mult mai eficientă de a devaloriza şi pacifica mişcările de opoziţie, comparat cu o opresiune directă şi mult mai făţişă din partea sistemului judiciar.

De exemplu, în Uniunea Sovietică, psihiatrii foloseau diagosticul de „schizophrenie latentă”— teoretizat de psihiarti sub simptome cum ar fi „intoxicaţia filosofică” şi „iluzii de reformism” (Park et al. 2014: 365) — pentru a-i eticheta pe disidenţii politici ca fiind bolnavi mintal, o situaţie care a luat amploare în deceniile de după moartea lui Stalin în 1953 (Healey 2014: 78–80; Keukens and van Voren 2007: S4). De fapt, credinţa în această etichetă din partea psihiatriei sovietice era atât de puternică, încât atunci când secretarul general al partidului comunist, Mikhail Gorbachev, a început să vorbească în limbajul reformei la mijlocul deceniului 1980, unii s-au temut că arăta toate semnele de boală mintală (van Voren 2002: 132–133).

De la revoluţia culturală începând din anii 1960, psihiatria medicilor din China şi-a mărit folosirea de etichete pentru opoziția politică, etichetată cu simptome de boală mintală; dizidenţa făţişă şi activă împotriva guvernului este înţeleasă de către sistemul de sănătate mintală ca fiind mania persecuţiei, paranoia şi grandomanie, iar pacientul este rapid diagnosticat cu schizofrenie (Munro 2002: 99–100). Semnificativ, Munro (2002: 100) observă că multe asemenea cazuri au apărut în China în 1978 şi în 1989, doi ani în care au existat o explozie a protestelor şi nesupunerii civile în această ţară (prima mişcarea ZidulDemocraţiei şi ultima demonstraţiile din piaţa Tiananmen). În altă parte, poliţia sistematică a rezistenţei politice de către sistemul psihiatric a fost raportată în România şi Cuba (Keukens and van Voren 2007: S4). Toate cazurile de mai sus au fost scoase în evidenţă chiar de către psihiatrii din Occident ca exemple de abuzare a sistemului de sănătate mintală în statele socialiste. Ironic, aceiaşi comentatori de obicei se dau peste cap să arate cum grupurile oprimate din asemenea sisteme de sănătate mintală din țări „nedemocratice” sunt categoric sănătoase (Bonnie 2002; Healey 2014; van Voren 2010), în ciuda contra-comentariilor din partea psihiatrilor locali care declarau că ei nu făceau decât să-i evalueze pe pacienţii potenţiali după exact aceleaşi standarde folosite şi de psihiatrii din Occident, fără nici o implicare politică (Lee and Kleinman 2002; Stone 2002).

Insinuarea din partea psihiatriei occidentale este că, bazată pe principii democratice, activitatea lor ar fi liberă de ideologia şi de practicile opresive care ar domina printre colegii lor (din alte sisteme economice). Însă, aşa cum a arătat Hickling (2002: 112), această critică demonstrează și mai mult rolul hegemonic pe care profesioniştii-psiho îl au în societatea occidentală. Ideologii occidentali”, explică el, „îi aliniază pe gardienii profesionali ai ideologiei lor cu scopul de a ataca şi discredita toate principiile legale şi definițiile ideologiei opuse. Ideologii occidentali nu văd nici o contradicţie în propriul lor abuz de libertăţi individuale din interiorul disciplinelor de criminologie şi psihiatrie, dacă aceste acţiuni de abuz politic şi agresiune perpetuate împotriva indivizilor sau grupărilor rasiale sunt confirmate de studii oficiale”.

Sistemele de sănătate mintală de pe tot globul au un element comun în etichetarea, încarcerarea şi „tratarea” grupurilor considerate deviante şi astfel o ameninţare potenţială la adresa societăţii.

Ca o instituţie de susţinere a capitalismului, psihiatria occidentală a încercat să neutralizeze contradicţiile inevitabile create de capital (de exemplu, disparităţile din ce în ce mai mari cu privire la venituri şi avuţie) prin patologizarea ameninţărilor politice la adresa ordinii sociale, ca simptome de afecţiune/boală psihică individuală.

Această secţiune va exemplifica prin câteva cazuri importante acest proces de focalizare a atacului psihiatriei împotriva luptelor indigenilor pentru independenţă de sub tirania imperialismului occidental, precum şi împotriva mişcării pentru drepturile civile din anii 1960 şi 1970.

Civilizaţia occidentală, ilustrată într-o singură imagine care-l arată pe un colonizator britanic alături de capetele oamenilor pe care i-a masacrat în Australia pentru a le fura pământul şi resursele.

La fel ca cum susținerea din partea profesiilor-psiho a darwinismului social şi eugeniei au contribuit la Holocaust, aceleași idei au facilitat raţionalizarea expansiunii coloniale a puterilor occidentale în toată Africa şi Asia, în secolele 19 şi 20. Furtul violent de pământ, distrugerea culturilor locale, genocidul împotriva populațiilor de indigeni, prin foamete, război şi crimă sistematică, toate au fost justificate ca „povara omului alb” de a aduce „civilizaţia” în societăţile „primitive”.

La fel cum teoria biologică a fost folosită pentru a justifica sclavia şi încarcerarea grupurilor de negri şi de minorităţi în Occident, în aceași mod a fost folosită de profesiile-psiho și împotriva populaţiilor colonizate pentru a le caracteriza ca fiind „inerent inferioare”.

Psihiatria occidentală şi-a extins jurisdicţia pe noi teritorii prin susținerea imperialismului occidental, de pe poziția unei instituţii de control social.

În impunerea normelor şi valorilor Imperiului ca singurele principii concrete şi adevărate de guvernare, psihiatria colonială a servit la normalizarea stăpânirii coloniale, în timp ce a patologiziat rezistenţa din partea indigenilor.

În loc să recunoască activismul politic şi lupta armată ca răspunsuri normale şi necesare împotriva unei stăpâniri străine, psihiatria colonială a folosit limbajul ştiinţelor medicale pentru a eticheta şi reduce la tăcere opoziţia față de colonialiști.

Aşa cum Roman et al. (2009: 19) au declarat despre impunerea autorităţii coloniale împotriva Primelor Popoare din Canada, psihiatria colonială a „fost folosită pentru a susține construirea de naţiune colonială şi chiar pentru definiţia societăţii civile – limitele ei fiind între aşa-zişii cetățeni „apţi” şi „inapţi”, într-adevăr practicile psihiatrice se întepătrund cu practicile colonialiștilor.

Astfel, imperativul principal al introducerii serviciilor de sănătate mintală occidentală în colonii a fost de a naturaliza opresiunea continuă a populaţiilor locale. Asta a fost făcut printr-un limbaj patologizat care a depolitizat violenţa şi trauma colonizării; aşa cum Vaughan (2007: 2) remarcă, „psihiatrii coloniali au oferit o analiză a evoluției sociale și un limbaj științific în care să fie discutate o mare arie de trăsături comportamentale din rândul popoarelor colonizate, de la docilitate excesivă la rebeliune directă”.

Hegemonia culturală a Imperiului a fost reimpusă prin teoriile biologice ale psihiatrilor și psihologilor occidentali; în acest mod, Keller (2007: 4) argumentează că „psihiatria a adus un nou nivel de sofisticare a rasismului colonial”.

O tendință comună în teoria psihologică era că „ceva e anormal în mintea ‘normală’ a nativilor” (Vaughan 2007: 11). De exemplu, poporul indigen Malay, din Indiile de est ocupate de olandezi, a fost conceptualizat ca „supra-emoțional”, populațiile de indigeni din Africa de est ocupată de britanici și-ar fi pierdut mințile din cauza „detribalizării” (Vaughan 2007: 11), iar musulmanii din Algeria, din Africa de Nord ocupată de francezi, au fost etichetați ca suferind de „mania persecuției” (Cohen 2014b: 320). Dat fiind rolul psihiatriei în colonii, nu e surprinzător că stereotiparea sistematică și etichetarea indigenilor ca „ceilalți/alții” („other”) s-a intensificat pe măsură ce luptele pentru independență s-au amplifiat în anii 1950 și 1960.

Izbucnirea războiului de gherilă și a actelor de violență politică împotriva puterilor occidentale a fost teoretizată de profesia psihiatrie ca un exemplu alarmant al imaturității inerente și instabilității minții nativilor, care puteau duce la episoade psihotice de violență dacă mintea nativilor nu era tratată. Aceste încercări făcute de experții în sănătate mintală din Occident de a paficica rezistența față de autoritatea colonială au fost discutate de psihiatrul și teoreticianul social, Frantz Fanon (1965: 200), care a scris la acel moment despre războiul de Independență Algerian (1954–1962): „Nu putem fi considerați responsabili că în acest război fenomenul psihiatric care a declanșat bolile, care afectează comportamentul și gândirea a devenit semnificativ în regiunile care-i interesează pe cei care duc la îndeplinire „pacificarea”, sau că aceleași boli sunt remarcabile în rândul populației „pacificate”. Adevărul e că colonialismul în esența sa lua deja aspectul unui furnizor fertil pentru spitalele psihiatrice. Încă din 1954 am atras atenția în diferite lucrări științifice, atât psihiatrilor francezi cât și celor internaționali, asupra dificultăților care apar când se încearcă „vindecarea” nativilor, adică, când se încearcă să-l facă pe nativ o parte din contextul social al tipului colonial”.

Cum scrierile lui Fanon și Gandhi au inspirat mișcările de independență din Africa și Asia, la fel ele au dat speranță luptelor împotriva stăpânirii albilor în alte părți ale lumii, inclusiv în Africa de Sud aflată sub regimul de apartheid și la fel în Statele Unite, unde exista segregare rasistă. (n.t.: Fanon şi Gandhi sunt personaje istorice care sunt tolerate şi chiar promovate de imperialismul occidental tocmai pentru că au susţinut poziţii care nu erau anti-capitaliste; de exemplu, ambii promovau o luptă de eliberare naţională care, economic, ar fi menţinut populaţiile respective în condiţia de dependenţă şi subjugare faţă de interesele imperialismului – adică susţineau supravieţuirea exclusiv prin agricultură, nu dezvoltarea unei industrii – , în special Fanon s-a făcut remarcat prin dispereţul său faţă de clasa de muncitori industriali, preferând o populaţie de lucrători agricoli. Nu e întâmplător că Fanon era psihiatru. Gandhi a colaborat cu imperialismul britanic în asasinarea liderilor revoluţionari comunişti din India.)

Cum negrii, indigenii și minoritățile protestau, iar acțiunea colectivă pentru drepturi egale se extindea în toate societățile occidentale în anii 1960 și 1970, profesioniștii-psiho și-au intensificat atenția asupra acestor mișcări, etichetându-le ca fiind „periculoase” într-un mod similar adpoptat de psihiatri colonialiști. Ideologia rasistă a fost din nou folosită pentru a teoretiza valul tot mai mare de acțiuni politice ca fiind o formă de patologie.

De exemplu, după ce anterior afro-americanii au fost conceptualizați ca „rasă simplă și pasivă” de către psihiatria biomedicală din America, perspectiva în ce-i privește s-a transformat radical în anii 1960 (Metzl 2009). În urma studierii documentelor culturale și dovezilor clinice, Metzl observă cum folosirea diagnosticului de schizofrenie s-a schimbat de la descrierea pacienților „sensibili”, care erau agili, din clasa mijlocie, între 1920 și 1950, la descrierea unui număr tot mai mare de bărbați tineri de culoare, etichetați cu schizofrenie, ca fiind „violenți”.

Așa cum reiterează Metzl (2009: xiii), presupunerea americană legată de rasă, sex, și temperamentul schizofreniei s-a schimbat la începutul anilor 1960. Brusc, numeroase surse medicale și populare au început să descrie schizofrenia ca o boală manifestată nu prin docilitate, ci prin furie. Din ce în ce mai multe articole ale cercetătorilor din jurnale psihiatrice importante au afirmat că schizofrenia era o condiție care îl afecta pe „negrotei” și că formele pentru negri ale bolii erau marcate de irascibilitate și agresiune. În cele mai sinistre exemple, autorii psihiatrici au echivalat simptomele de „schizofrenie” ale „pacienților” afro-americani cu percepția de schizofrenia aplicată protestelor pentru drepturi civile, în special celor organizate de Black Power, Black Panthers, Nation of Islam (n.t.: Nation of Islam era și este controlat de serviciile secrete din SUA și a fost folosit pentru a distruge Black Panthers, care erau de stânga), sau organizate de alte grupuri de activiști. Reclamele pentru medicamente anti-psihotice din timpul acelei perioade speculau imaginea bărbatului negru, scăpat de sub orice control. O reclamă reprodusă de Metzl (2009: xiv) arată un bărbat negru cu pumnul strâns: „Atacator și beligerant?” întreabă titlul reclamei, „Cooperarea adesea începe cu (medicamentul anti-psihotic) HALDOL”.

Un proces similar de medicalizare a protestului și rezistenţei politice a fost documentat chiar în studiul meu privind „rezistența culturală” a Māori din deceniile 1960 și 1970 (Cohen 2014b). Potrivit autorităților psihiatrice și statisticilor guvernului, până în anii 1950, Māori — oamenii indigeni din Aotearoa, New Zealand — erau mai sănătoși mintal decât populația de colonizatori. Această situație s-a schimbat drastic în următoarele decenii, cu o semnificativă creștere a încarcerării psihiatrice (în special pentru cei care aveau vârste între 20 și 30 de ani) și ratelor de psihoze pentru Māori. Deja în 1973, psihologul Richard Kelly sugera că imaginea tipică a Māori, deținută de colonizatorii albi, era una care avea nevoie de reviziuire. Trăsăturile de personalitate agresive care însoțeau diagnosticul de psihoză însemna că dovezile acum intrau „în contrast marcant cu stereotipul pe care îl aveau de europenii albi cu privire la populația Maori și anume de popor simplu, relaxat, bine crescut și adesea leneș” (Kelly 1973: 729). Această perspectivă dominantă asupra popoarelor indigene ca fiind din ce în ce mai psihotice coincidea cu ceea ce e cunoscut local ca rezistența culturală a Māori.

Influențate de mișcarea de drepturi civile din SUA precum și de filosofiile contra-culturale și de luptele globale împotriva puterii coloniale, organizațiile Māori au apărut în anii 1960 ca o contestare directă a autorității coroanei britanice. Protestele politice și formele de acțiune directă din toată țara – inclusiv marșurile pentru drept la pământ, pichetările și protestele la evenimentele publice și sportive și alte acte de nesupunere civică – încercau să scoată în evidență furtul sistematic de pământ de la Māori și genocidul cultural care avea loc în urma impunerii stăpânirii albilor în 1840. Walker (1990: 220) conceptualizează în mod corect formarea de conștiință politică din ce în ce mai mare în rândul oamenilor indigeni – în special a celor tineri – în timpul anilor 1960 și 1970 – ca o provocare directă la hegenomia autorității culturale. Societatea albă era înspăimântată de ceea ce părea a fi o populație din ce în ce mai furioasă și agresivă Māori, iar rolul colonial latent al psihiatriei în colonia britanică a fost impus prin etichetarea și încarcerarea unui număr din ce în ce mai mare de oameni din populația de indigeni. Descoperirile din studiul meu susțin teoretizarea lui Metzl privind mișcarea de drepturi civile din SUA precum și studiile critice asupra psihiatriei coloniale, ca o instituție de susținere a stăpânirii albilor, şi arată cum sistemul de sănătate mintală și-a demonstrant abilitatea pe tot globul de a reîncadra protestele legitime și lupta împotriva unei ordini sociale opresive ca fiind simptome de boală mintală gravă.

Psihiatrul respectat și criticul social Suman Fernando (2010: 61–73) a atras atenția asupra continuării acestor practici sistemice în interiorul sistemului de sănătate mintală occidental, de exemplu în instituţionalizarea rasismului (Kutchins and Kirk 1997: 200–237). În mod specific, el scoate în evidență fabricarea de către psihiatria britanică și folosirea de „psihoza canabis” clasificare în anii 1980 (McGovern and Cope 1987). Aceste diagnostice au patologizat furia din ce în ce mai mare a tinerilor deposedați de drepturi și excluși social, a populației de negri din Marea Britanie din timpul regimului Margaret Tatcher pe care le puneau în seama faptului că aceşti tineri fumau marijuana. „De ambele părți ale Atlanticului”, declară Fernando (2010: 23), „cercuri vicioase s-au dezvoltat în jurul miturilor referitoare la degenerarea tinerilor, iar aceste mituri erau transformate în „fapte” prin diagnosticarea cu psihoze, prin colaborarea psihiatriei”. O situație care, așa cum am văzut în această analiză, are o lungă tradiție în psihiatrie, de la sclavie la eugenie, de la Holocaust la rezistența colonială, la mișcarea pentru drepturile omului și la „inițiativa privind violența”.

Cultura fricii și a războiului fără sfârșit

Așa cum secțiunile anterioare ale acestui capitol au demonstrat, instituția psihiatriei și a profesiilor care-i sunt aliate și o susțin a fost responsabilă de a face poliție morală cu protestele politice și cu acțiunea colectivă care amenință ordinea socială dominantă (capitalistă). Contradicțiile inerente ale capitalismului sunt evidenţiate mereu de pungi de rezistență colectivă, unele exemple recente fiind protestele împotriva World Trade Organisation/Anti Globalisation, coaliția Stop the War și mișcarea Occupy (n.t.: mişcarea Occupy nu a fost o mişcare de rezistenţă anti-capitalistă, ci a fost o mişcare controlată de partidul democrat din SUA, cu scopul de a împiedica formarea unei forţe populare de stânga, anticapitalistă.)

Susținând instiuțiile capitalului, rolul sistemului de sănătate mentală este de a delegitima asemenea acțiuni politice ca fiind semne de iraționalitate, periculozitate și patologie mintală și nu consecințe raționale și logice ale inegalităților din ce în ce mai mari, sociale și economice, din societatea occidentală.

În urma atacurilor de la 9/11, „războiul împotriva terorii” al guvernului SUA – în care milioane de oameni din Orientul Mijlociu și Afganistan au fost masacrați, regiunea a devenit din ce în ce mai instabilă și devastată de războaie civile (n.t.: organizate și instigate de imperialiștii americani și europeni) ceea ce a rezultat într-un val de migrație din Orientul Mijlociu către Europa – a fost fabricat sub o retorică populară occidentală (de modă veche) a “binelui versus răului”, în care, potrivit președintelui George W. Bush, „Ești fie cu noi, fie împotriva noastră” (citat în Hickling 2002: 118).

La câteva zile după atacurile împotriva turnurilor gemene, la un marș pentru pace masiv de la Berlin, ambasadorul american din Germania a folosit simpatia pentru morții americani pentru a cere sprijin pentru un război care putea să dureze mult în viitorul previzibil, împotriva unor elemente care erau în mare măsură necunoscute. Aparent războiul fără sfârșit pe care ambasadorul l-a prezis – pre-anunțat – în acea zi la poarta Brandenburg a amplificat cultura fricii” împotriva „unui terorist” („celălalt”, „the other”) a fost convenabil şi a facilitat expansiunea teoriei şi practicilor dubioase ale „experților” în sănătate mintală din secolul 21.

În această analiză voi expune pe scurt trei modalități în care s-a întâmplat asta: prima, prin medicalizarea violenței politice și criminale, adică delegitimarea amenințărilor interne și externe față de capital; a doua, prin expansiunea practicii de diagnosticare și a economiei politice a sănătății mintale pe baza unei frici în creștere și anxietăți a atacurilor violente împotriva populațiilor din occident; și a treia, facilitând direct programul aliaților occidentali de tortură și terorism împotriva populațiilor civile sub masca de practici de medicină/doctori umani.

Evenimentele geopolitice din ultimii 15 ani au avut efecte asupra discrusului psihiatric. În mod specific, a apărut o focalizare tot mai mare asupra figurii de agitator și „terorist” violent. De exemplu, Tabelul 7.1 arată cum rezultatele de la analiza textuală pe care am făcut-o în privința cuvintelor și expresiilor referitoare la proteste din fiecare ediție a DSM. De remarcat este triplarea folosirii de către APA a exprimărilor de „violent” și „violență” în categorii de boală mintală între DSM-IV-TR din 2000 și DSM-5 din 2013.

Aceste expresii sunt folosite pentru a patologiza atât victimele violenței – prin clasificări cum ar fi PTSD sau BPD (Tseris 2013) — precum și a celor care le perpetuează, individualizând actele de violență politică ca fiind ale unor indivizi bolnavi și nu ca a unor indivizi şi grupuri oprimate sau marginalizate, care au de fapt un comportament rațional.

Așa cum Parker (2007: 86) a declarat despre depolitizarea discursului în psihologie, „Alegerile cumplite pe care grupurile le fac sunt rupte de condițiile contradictorii în care grupurile sunt forțate să acționeze, iar explicația „psihologică” le face să pară ca și cum ar fi făcut o alegere proastă care trebuie să fi fost cauzată de raționamente greșite sau de patologie mintală. Încercarea de a-i delegitima pe cei implicați în acte de violență politică este scoasă în evidență și de introducerea de noi boli mintale în DSM-5 — alte afecțiuni disociative specifice (OSDD).


Tabelul 7.1 arată numărul de cuvinte/expresii referitoare la proteste, apărute în DSM între 1952–2013

Această patologie mintală sugerează că oamenii raționali nu ar alege voluntar să treacă la asemenea acțiuni; dimpotrivă APA declară că cei care suferă de OSDD au trecut printr-o „tulburare de identitate din cauza persuasiunii prelungite, intense şi coercitive” (American Psychiatric Association 2013: 306).

Analiza critică şi conștientizarea condițiilor opresive din capitalism pot fi înţelese de psihiatrie doar ca simptome de boală mintală, DSM-5 (American Psychiatric Association 2013: 306) adăugând că cei cu OSDD cum ar fi „indivizi care au fost supuși la persuasiune intensă coercitivă (prin spălarea creierelor, reforma gândirii, îndoctrinare în timp ce erau captivi, tortură, încarcerare pe termen lung, recrutare de către secte/culte sau de către ogranizații teroriste) ar putea manifesta schimbări prelungite în conștiință sau să-și pună la îndoială conștiința și identitatea”. Trebuie remarcat și că, așa cum se vede în Tabelul 7.1, APA folosește din nou tot mai mult „mania persecuției” sau „paranoia” în interiorul categoriilor de diagnostic. Acestea sunt expresii care au fost anterior folosite de către psihiatria colonială – precum și în China – împotriva disidenților politici și mișcărilor de protest (vezi analiza de mai sus). Schizofrenia, un diagnostic pe care Szasz (1988) îl descrie ca fiind „simbolul sacru” al psihiatriei continuă să fie o etichetă adesea folosită pentru a descrie elementele care pun probleme, sunt periculoase și problematice pentru capital. În orice caz, categoria folosită cel mai des pentru a-i defini pe cei care sfidează ordinea morală și încalcă legea rămâne APD („boala de personalitate”)— o etichetă care a apărut prima dată în DSM în 1952 dar care a prins o importanță tot mai mare în noul mileniu (McCallum 2001). Eticheta a fost introdusă în DSM-I pentru a patologiza și iraționaliza comportamentul criminal, totuși odată cu expansiunea doctrinei neoliberale și protestele și acțiunile împotriva inegalităților financiare, simptomele și caracteristicile APD s-au extins, iar limbajul folosit de psihiatrie în fabricarea acesui diagnostic a devenit din ce în ce mai personal, plin de ură și de dispreț.

De exemplu, conform noilor trăsături care susțin un diagnostic de APD, DSM-5 declară (American Psychiatric Association 2013: 660) că asemenea indivizi ar putea să aibă o apreciere de sine exagerată și arogantă (de exemplu, simt că munca obișnuită este sub ei sau nu au preocupări realiste pentru problemele sau viitorul lor) și ar putea fi excesiv de înclinați să exprime opinii, siguri de sine sau încrezuți. Ar putea arăta un șarm superficial și pot fi volubili și verbal facili (de exemplu, folosind termeni tehnici sau jargoane care ar putea impresiona pe cineva care nu e familiar cu un anumit subiect).

Esențial, cei etichetați cu APD sunt indivizi periculoși, care nu pot fi de încredere, care adesea încalcă legea și care au probabilitatea de a fi încarcerați, și care sunt condamnați de APA la o viață mai scurtă. (!)

Pentru a cita DSM-5 (American Psychiatric Association 2013: 661) din nou, cei cu APD ar putea primi sancțiuni de lăsare la vatră disciplinară din serviciul militar, ar putea deveni sărăciți și chiar fără casă, sau ar putea petrece mulți ani în instituții penale. Invidizii catalogați cu „boala de personalitate antisocială” au o probabilitate mai mare decât oamenii din populația generală să moară prematur, prin mijloace violente (de exemplu, sinucidere, accidente, omucideri). APD este eticheta atotcuprinzătoare care are scopul de a devaloriza și patologiza comportamentul oricui care încalcă codurile legale și morale din societate, în special pe cei care demonstrează un comportament violent (inclusiv participarea la pichetări, marșuri, ocupații și la alte acte de nesupunere civică).

Ironia concentrării profesiunilor-psiho asupra violenței politice ca simptom de patologie vine din negarea propriei lor implicări în comiterea de violență sistematică instituțională împotriva altora. Analiza din acest capitol l-a alertat deja pe cititor cu privire la tendințele inerente ale „experților” de „sănătate mintală” de a comite acte de tortură și genocid împotriva grupurilor care amenință ordinea socială (capitalistă).

Descrisă de Nathaniel Raymond de la Physicians for Human Rights ca „probabil cel mai mare scandal de etică din istoria americană” (cited in Mayer 2009), o dovadă din zilele noastre în acest sens vine din implicarea Asociației Americane de Psihologie (American Psychological Association) în torturarea deținuților în închisorile militare ale SUA de la Abu Ghraib și Guantanamo Bay (vezi și subiectul filmului documentar din 2011, Doctors of the Dark Side). Făcându-se ecoul implicării psihiatriei în Holocaust, acesta este un alt exemplu al rolului sistemului de sănătate mintală în legitimarea opresiunii violente a opoziției politice în schimbul obținerii de putere profesională tot mai mare.

Evenimentele din 9/11 au oferit o oportunitate pentru Asociația Americană de Psihologie de a-și extinde ariile de jurisdicție, prin a se face pe ei înșiși indispensabili în „războiul împotriva terorii”. În Philip Zimbardo, Asociația a avut un președinte care a înțeles importanța științelor psihologice de a se pune la dispoziția agențiilor de stat.

Reflectând retorica președintelui Bush, Zimbardo a susținut la acea vreme că psihologii ar trebui să lase diferențele dintrei ei la o parte în fața „cultului urii” împotriva SUA (citat în Parker 2007: 89). Atacul împotriva turnurilor gemene, a susținut el, „a oferit psihologiei o obligație și oportunitate fără precedent de a servi colectiv societatea” (Zimbardo 2002: 433), o obligație care cerea „un nou tip de război psihologic” (Zimbardo 2002: 432). În mandatul său de președinte al APA, Zimbardo a promis că o cooperare mult mai strânsă cu liderii și cei care stabileau politicile va fi posibilă, dăca psihologia va arăta statului că e folositoare. „Cred cu sinceritate”, a scris el în 2002, „că pe măsură ce psihologia se va concentra mai mult asupra recentelor ei obligații în societate, liderii de la cel mai înalt nivel al națiunii vor deveni mai receptivi la nevoile unice ale psihologilor și la talentele lor” (Zimbardo 2002: 433).

Talentele unice ale psihologiei au devenit de atunci cunoscute de toată lumea, datorită investigațiilor jurnaliștilor Katherine Eban pentru Vanity Fair și James Risen de la New York Times. Așa cum a fost confirmat de recentele revizuiri asupra eticii, securității naționale și torturii ale Asociației Americane de Psihologie (Hoffman et al. 2015), ambii reporteri au dezvăluit nu doar faptul că Asociația a aprobat ca oamenii de știință psihologi și comportamentali să se implice în „tehnicile de interogare intensivă” (adică forme de tortură cum ar fi simularea înecării, lipsirea de somn, și dezbrăcare forțată) a guvernului Bush de la Abu Ghraib și Guantanamo Bay, dar și sistematica coordonare a organizației cu schimbările de politică asupra „eticii” care se știau că vor face mult mai ușor pentru psihologi și psihiatri să participe la asemenea practici fără să fie amenințați de represalii profesionale sau legale. Așa cum e arătat în cartea lui Risen, „Pay Any Price: Greed, Power, and Endless War” (2014), acesta nu a fost rezultatul acțiunii unui număr restrâns de indivizi strategic plasați, care cumva ar fi corupt Asociația Americană Psihologică și i-ar fi șifonat reputația, ci dimpotrivă a implicat toată profesiunea ca atare. Deși mulți psihologi nu participau direct la practicile de tortură ale guvernului SUA și s-ar fi putut opune acestora (n.t.: nu au făcut-o), ei toți au beneficiat economic și profesional de asocierea mai strânsă cu puterea de stat pe care le-a promis-o Zimbardo.

Nimeni din această profesie nu a sugerat că implicarea profesiei în practicile de tortură era în afara scopului psihologiei și a standardelor înalte de etică de îngrijire a oamenilor. Psihologii și psihiatrii americani au fost cei care au elaborat „documentarea de interogare” pentru armată și pentru alte autorități de stat, iar Asociația Americană Psihologică era foarte conștientă că tortura nu era un mod eficient de a obține informații valabile de la prizonieri. Și totuși, toți au tăcut.

Mai rău”, spune Risen (2014: 178), „au participat și au modificat pe ascuns codul de etică al profesiei pentru a permite ca tortura să continue. În schimb, psihologii au fost inundați cu bani de la guvern și cu alte beneficii”.

În 2005, răspunsul psihologilor la relatările privind participarea și complicitatea lor în programele de tortură a fost stabilirea unei comisii prezidențiale de etică a Asociației americane Psihologice (Presidential Task Force on Psychological Ethics and National Security, PENS).

Implicarea psihologilor în torturarea deținuților de la închisorile SUA, a concluzionat PENS, a fost „potrivită, corectă și etică cu scopul de a asigura că (tortura) rămânea în siguranță, legală și etică și eficientă” (Risen 2014: 197). Dacă cineva se întreabă de ce această poziție folosește limbajul dublu la care a recurs și administrația Bush pentru a justifica folosirea de violență, Risen (2014: 197–200) a confirmat că primele ciorne pentru codul etic al American Psychological Association din 2005 au fost într-adevăr produse în strânsă cooperare cu Agenția Centrală de Informații (Central Intelligence Agency, CIA) și cu Pentagonul (de fapt, primele negocieri asupra acestei chestiuni au avut loc între aceste părți cu mult înainte ca PENS să fie chiar formată). În 2007, Asociația și-a reafirmat sprijinul pentru metodele de tortură, după ce a respins propunerile care ar fi interzis psihologilor să participe la „interogatorii” „în care deținuții sunt lipsiți de protecția adecvată a drepturilor lor umane” (citat în Welch 2010: 133). Așa cum Risen (2014: 192) a observat, puțini din Asociația Americană Psihologică își făceau probleme că lucrau cot la cot cu „instituții (cum ar fi CIA și Pentagonul) care foloseau pseudo-știința comportamentală pentru a brutaliza prizonierii” și de fapt revizuirea politicilor lor de etică a permis psihologilor implicați în tortură să prioritizeze „o autoritare de guvernare legală” dacă practicile lor vreodată ar fi intrat în conflict cu codul etic al Asociației (Risen 2014: 194–195).

Asta a fost o schimbare care s-a făcut ecoul apărării de la Nuremburg pentru psihologia americană – „În urma ordinelor legale, a fost un motiv acceptabil de a viola etica profesională” (Risen 2014: 195).

Implicarea profesioniștilor-psiho în „războiul împotriva terorii” a fost crucială pentru ca guvernele occidentale să poată legitima violența împotriva combatanților de război și populațiilor civile ca părând legală, dacă nu chiar „umană”.

Așa cum a argumentat Welch (2010: 133) despre recenta implicare a Asociației americane de Psihologie în practici de tortură, „emițând pretenții științifice, susținătorii interogării „intensive” (torturii) pretind că cei care administrează asemenea tehnici ar fi „experți” sau „profesioniști” dedicați securității naționale. Prin urmare, întregul program de interogare ar putea fi considerat de unii observatori – și participanți – ca „uman” din moment ce psihologi, care au licența de practică, l-au supravegheat”.

Din nou se vede cum colaborarea cu cel mai înalt nivel al puterii, amplifică puterea profesioniștilor-psiho și extinde sfera lor de influență. Doar câțiva psihologi americani au primit contracte de multe milioane de dolari de la guvern pentru a facilita programul de tortură, dar mult mai mulți au beneficiat de o consolidare a finanțărilor pentru cercetare, publicațiilor și aparițiilor plătite la seminarii ale serviciilor de securitate asupra tehnicilor de interogare. În orice caz, statutul din ce în ce mai influent și folosirea de către puterile de stat a acestor practici psihologice a fost în beneficul tuturor instituțiilor psihiatrice și psihologice. În cazul Asociației americane Psihologice, Risen (2014: 196–197) o plasează direct în contextul mai larg al luptei dusă de profesia psihiatrică pentru a-și consolida hegemonia asupra domeniului de sănătate mintală; dacă profesioniștii-psiho se fac folositori pentru puterile de stat, asta înseamnă că vor fi răsplătiți cu extinderea drepturilor de a prescrie medicamente pentru toți psihologii americani, pentru că în acest moment acest drept e limitat doar la psihologii care lucrează în spitale militare. Așa cum Zimbardo însuși a recunoscut, ce spera să atingă profesia, mai presus de orice, în noul mileniu era „privilegiul de prescriere” (citat în Risen 2014: 197).

Cartea lui Risen (2014) ne alertează față de cantitatea de bani și putere care a fost acumulată de organizațiile profesionale și de instituțiile care au promovat „cultura fricii” post-9/11. Așa cum am văzut în această secțiune, profesioniștii-psiho nu sunt o excepție, dimpotrivă ei au jucat un rol central în susținerea ideologică a „războiului împotriva terorii” în timp ce au patologizat nesupunerea civică și protestul politic.

Prioritățile contemporane ale „experților minții” nu sunt simple erori de judecată. Dimpotirvă, reiterează Parker (2007: 91), ele „urmează logica politică a contextului cultural ideologic în care acționează”.

Este un discurs hegemonic care justifică menținerea și expansiunea capitalului occidental prin continuarea rasializării și depolitizării nemulțumirii opoziției populare, fie că aceasta este vocalizată la nivel național sau internațional. Intenția e, sumarizează Parker (2007: 90), ca „războaiele din Irak și Afganistan să fie rescrise ca fiind o „ciocnire a civilizațiilor”, și nu prezentate ca o istorie a subjugării și apoi invaziei de către puteri imperialiste”.

În acest mod, discursul privind boala mintală în societatea neoliberală poate fi înțeles ca o continuare a ideologiei rasiste care a fost în beneficiul profesiei de psihiatrie încă de la începutul societății industriale.

SUMAR

Acest capitol a explorat unele dintre cele mai brutale și flagrante modalități prin care sistemul occidental de sănătate mintală a încercat să medicalizeze dizidența.

Fiind o forță de control moral conservatoare din societatea capitalistă, am arătat cum profesioniștii-psiho și-au mărit capitalul profesional și puterea profesională prin promovarea unui discurs psihiatric care servește la încarcerarea, torturarea și asasinarea opoziției politice și a grupurilor deviante, sub retorica de „progres medical” și de „acțiune în cel mai bun interes al pacientului”.

Reflectând argumentul acestei cărți, psihiatrul Frederick Hickling (2002: 118) declară că „societățile folosesc psihiatria pentru a menține integritatea culturală și ideologică”.

Ca răspuns la recentele crize economice și politice, rolul ideologic al psihiatriei a devenit chiar și mai important în această privință. Cu siguranță, Hickling (2002: 118) crede că, în urma 9/11, „toată psihiatria e psihiatrie politică!” Această situație a hegemoniei psihiatrice în societatea neoliberală ar putea să lase impresia că orice formă de opoziție sau de contestare a aparatului de stat ideologic ar fi zadarnică, și totuși, în capitolul care încheie această carte, voi sugera unele modalități, relativ practice, prin care putem continua să ne opunem discursului dominant și individualizant, promovat de profesioniștii-psiho. 

Capitolul 6 – Femeile: reproducerea relațiilor patriarhale

Femeie torturată într-un spital psihiatric, SUA.

Capitolul 6 – Femeile: reproducerea relațiilor patriarhale

Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

de Bruce M. Z. Cohen

În capitolul anterior am analizat implicarea din ce în ce mai mare a psihiatriei în supravegherea și patologizarea tinerilor, ca strategie de reimpunere a prerogativelor economice și ideologice ale capitalismului. Expansiunea interesului profesiunilor psiho față de acest grup depășește toate celelalte zone de interes, deși a prins un ritm susținut doar odată cu deinstituționalizarea și cu ascensiunea neoliberalismului. Prin comparație, însă, femeile au fost un punct focal în atenția etichetării psihiatrice sistematice și opresiunii o perioadă mult mai îndelungată. Se poate susține că, dintre toate grupurile dezavantajate, femeile au fost (și rămân) obsesia reală a psihiariei și cele mai devastate de interesul medical; atât de mult că ideile dominante privind „boala mintală” au fost adesea întruchipate ca idealuri dominante ale feminității și formei feminine.

Asta a fost ilustrat de către Showalter (1985: 1–3) în analiza ei privind pictura lui Tony Robert-Fleury, din 1887, „Pinel eliberându-i pe nebuni”. Piatra de temelie a începutului oficial al psihiatriei – Pinel care a îndepărtat lanțurile nebunilor în Paris în 1793 (discutată în Capitolul 2) – este prezentată de artist ca raționalitatea dominantă (masculină) și știința asupra iraționalității (feminine) și „naturii”. În cuvintele lui Showalter (1985: 3): ,„Iraționalitatea pe care Pinel o eliberează din lanțuri este vizual transpusă în simbolul cel mai ușor de recunoscut: femeia frumoasă, creionată ca având trupul și mintea în dezordine, și prin contrast cu imaginea ei raționalitatea bărbatului, care are autoritatea de a o elibera din lanțuri”. Este o relație opresivă care a dăinuit odată cu dezvoltarea profesiei psihiatriei în ultimii 200 de ani.

De exemplu, Chesler (2005: 1) a declarat despre pregătirea psihoanalitică din deceniile 1960 și 1970: „Am fost învățați să vedem femeile ca fiind cumva natural bolnave psihic. Femeile erau isterice (hysteros, pântecul), mânate de malițiozitate, infantile, manipulatoare, sau reci, mustrau ca mame și erau mânate de exces din cauza hormonilor lor”.

Așa cum vom arăta în acest capitol, ideologia patriarhală inerentă profesiilor-psiho doar s-a intensificat de-a lungul timpului. Următoarea secțiune analizează „dezordinea de personalitate histrionică„ (HPD) (American Psychiatric Association 2013: 667), care e perspectiva tipică asupra femeilor în discursul psihiatric contemporan: „Sunt exagerat de preocupate să-i impresioneze pe alții prin apariția lor și petrec excesiv de mult timp, energie și bani pe haine și pe înfățișare. Ar putea „pescui după complimente” legate de înfățisarea lor și pot fi ușor și excesiv de supărate de un comentariu critic legat de cum arată sau de o fotografie pe care o consideră că nu e flatantă”.

Femeile au depășit mereu bărbații ca pacienți psihiatrici începând cu secolul 19 și așa cum declară Ussher (2011: 1), ele riscau „mult mai mult să primească „tratament” psihiatric, care a mers de la spitalizare în azil, însoțită de constrângere, legare, „terapie” cu electro-șocuri (ECT) și psiho-chirurgie, la terapie psihologică și tratamente cu medicamente psihotropice azi”.

Istoria patologizării și abuzurilor comise împotriva femeilor – pentru că sunt femei – este sinistră și ar trebui să-i facă de rușine chiar și pe cei mai fanatici susținători ai „experților sănătății mintale”.

La fel ca știința și progresul, sistemul de sănătate mintală a încercat să controleze toate aspectele legate de existența și experiențele femeilor, emoțiile și comportamentul lor, prin intervenții fizice directe și morale. Chesler (2005: 218) a observat, de exemplu, că multe femei au fost încarcerate în azile pentru că au spus că au fost agresate sexual în famile, pentru că au dat naștere unor copii „ilegitimi” sau pentru că erau suspectate că erau „lesbiene””. Masson (1986) a alcătuit o colecție de articole de la autoritățile psihiatrice cu privire la femeile din secolul 19, pentru a demonstra viguros că actele de constrângere fizică, de viol, de tortură și de castrare a femeilor de către psihiatrie au fost justificate ca fiind potrivite, corecte (și chiar obligatorii) ca „tratamente” pentru femeile care puneau la îndoială sau contestau sau sfidau locul lor în societatea victoriană.

Analiza din acest capitol se ocupă în mod specific de explicarea motivelor centrale de la baza opresiunii femeilor, comisă de profesiile-psiho, precum și continuarea și expansiunea în societatea neoliberală a ceea ce Ehrenreich și English (2011) au numit „ideologia sexistă” a profesiilor medicale.

Cum nici una din bolile psihice din DSM, cu care femeile au fost etichetate nu s-a dovedit valabilă (Capitolul 1), nu se poate argumenta că intervențiile psihiatrice ar fi fost interesate de grija și tratamentul pentru vreo afecțiune reală pe care ar fi avut-o femeile. Dimpotrivă, trebuie să înțelegem intervențiile instituționale în contextul mai larg al inegalităților de sex structurale din societatea capitalistă.

Așa cum Penfold și Walker (1983:vi) au sumarizat, „Psihiatria este o instituție dintr-o societate în care femeile sunt oprimate și, în acest sens, îndeplinește o funcție specifică în perpetuarea acestei opresiuni”.

O înțelegere critică a focalizării psihiatriei asupra femeilor, rolului atribuit celor celor două sexe, și a abaterilor de la acestea poate fi deplin obținută, numai printr-o evaluare detaliată a determinanților structurali ai diviziunii sexuale a muncii din societatea capitalistă, care a devalorizat rolurile femeilor și a restrâns/limitat/izolat femeile la statutul de cetățeni de mâna a doua. Această analiză necesită o investigație cu privire la formele patriarhale de dominație și de intersecționalitate cu relațiile de producție – o chestiune care a fost centrală în critica feministă, de la apariția celui de-al doilea val al feminismului, la sfârșitul anilor 1960.

Argumentul meu e că, în timp ce examinarea profesiunii psihiatrice în mod clar demonstrează că aceasta continuă să fie o instituție a puterii patriarhale, forma distinctivă care structurează această opresiune este determinată de nevoile capitalului (cum ar fi cerința pentru muncă plătită sau neplătită, reproducerea forței de muncă, necesitatea de a suprima rezistența din partea clasei muncitoare și normalizarea rolurilor atribuite sexelor în societatea industrială ca fiind „naturale”, echitabile și de bun-simț).

Astfel, analiză critică urmează spiritul lui Donna Haraway (1978: 25) care a argumentat succint că: „Științele biologice nu au fost doar niște oglinzi sexiste ale lumii noastre sociale. Ele au fost și instrumente în reproducerea acelei lumi, oferind atât ideologii de legitimare, cât și consolidând și mărind puterea materială (a patriarhatului)”.

Secțiunea care urmează analizează modul în care structura de familie tradițională din societatea agrară a fost fundamental distrusă de industrializare și ulterior re-asamblată în diviziunea sexuală a muncii, care a demarcat sferele „private și publice de viață”, care, într-o formă ușor adaptată, se mențin și azi. Psihiatrii au devenit din ce în ce mai importanți de-a lungul perioadei industriale – ei erau cei care le încarcerau inițial pe femeile din clasa muncitoare care comiteau abateri și apoi au fost elementele care au impus moral rolul atribuit sexului feminin de „feminitate respectabilă” și de „sanctitate a familiei”.

Psihiatria a luat locul Inchiziţiei

În acest mod, instituția psihiatriei preia conducerea asupra impunerii moralității, care anterior revenise religiei în societatea feudală. Această analiză istorico-socială este urmată de studii de caz specifice asupra diagnosticelor de „isterie” și „dezordine de identificare a personalității (borderline personality disorder, BPD) pentru a ilustra în detaliu cum hegemonia psihiatrică slujește la reglementarea rolurile de sex, prescrise în societatea capitalistă.

Diviziunea sexuală a muncii, rolurile sexelor și ascensiunea teoriei biologice

Rolul moral pe care psihiatria îl joacă în impunerea normelor stricte de sex împotriva femeilor se vede cel mai clar în modul în care a evoluat profesia, odată cu apariția societății industriale în secolul 19.

Deja în deceniul 1850, azilul – centrul pretențiilor emise de psihiatrie că ar deține expertiza cu privire la oamenii demenți – era supra-aglomerat cu grupuri de femei „deviante”, inclusiv mame singure, femei fără casă, femei în vârstă și femei despre care se presupunea că ar fi avut „o moralitate scăzută” sau inteligență „redusă”. Russell (1995: 13) e de acord că în timpul acestei perioade, „motivația pentru încarcerare era flagrant morală, fiind construită în jurul conceptului de „periculozitate sau de neadaptări sociale conexe”. Ca o reflectare a rolului pe care femeile erau obligate să-l îndeplinească – de mame, soții supuse – în societatea victoriană, dacă dansau, beau sau îndrăzneau să aibă o opinie politică, toate acestea puteau fi motive care să justifice încarcerarea lor de către psihiatrie (Russell, 1995:13). Încarcerarea acestor femei, în vasta lor majoritate provenind din clasa muncitoare, devine scheletul pe care s-a construit instituțional și științific disciplina psihiatrică, iar supra-reprezentarea femeilor în aziluri constituie o dovadă că această disciplină s-a concentrat asupra bolii mintale întrucât o considera „o maladie feminină” (Showalter 1985).
În orice caz, afecțiunile psihice nu erau deloc o problemă pe care ar fi avut-o femeile, dimpotrivă,
transformările produce în relațiile din societate, provocate de industrializare erau problema reală.

Anterior, ordinea patriarhală din societatea agrară demarcase anumite forme de muncă și organizare ca domeniu specific pentru femei. Acestea includeau îngrijirea și administrarea animalelor din gospodărie, a grădinii și producția din gospodărie, precum și îngrijirea sănătății, și abilități necesare pentru creșterea copiilor și îngrjirirea bolnavilor din familie și din comunitatea locală (Ehrenreich and English 2005: 10–11; Hartmann 1976: 148). Deși femeile erau guvernate de o stăpânire mai explicit patriarhală, în care bărbatul era șeful gospodăriei (capul familiei) – conform ideologiei subjugării pre-determinate a femeilor în fața bărbaților de către biserică și de către stat –, nu exista nici o separare între sfera economică și cea biologică a producției; aceasta fiind determinată de supraviețuirea directă și de subzistența familiei și nu de producerea de plusvaloare pentru piață.

Odată cu apariția societății industriale, aceste vechi modele de trai au fost distruse, și, împreună cu ele, și rolurile tradiționale ale bărbaților și femeilor. Așa cum Ehrenreich și English (2005: 12–13) au remarcat cu privire la această schimbare fundamentală: „Când producția s-a mutat în fabrică, gospodăriei i-au mai rămas doar activitățile biologice – hrănirea, sexul, dormitul, îngrijirea copiilor mici, și (până la apariția medicinei instituționale), nașterea și moartea, precum și grija pentru cei bolnavi și pentru cei în vârstă. De acum, însă viața avea să fie trăită după o divizare în două sfere distincte: o sferă „publică” de activitate, guvernată în mod fundamental de Piață, și o sferă „privată” a relațiilor intime și a existenței biologice individuale”.

Un efect mult mai rapid, produs de schimbarea în modul de producție de la fermă către fabrică este distrugerea structurii gospodăriei tradiționale din comunitățile rurale; o situație care a avut un impact în mod special distrugător asupra femeilor. Așa cum observă Russell (1995: 11), în principal bărbații au fost cei care au plecat în căutare de muncă în orașe, lăsând femeile vulnerabile, abandonate fără resurse, să crească singure copiii, vagabondajului (acestea au și fost motivele pentru încarcerearea psihiatrică a femeilor în secolul 19 în Anglia și Franța). În Anglia, grupurile de femei sărace și bolnave au fost încarcerate prima dată în case-de-muncă (lagăre de muncă forțată), spitale și închisori, iar apoi odată cu Legea Lunaticilor din 1845, au fost mutate în azilele publice, care apăreau ca ciupercile (Showalter 1985: 52).

Această aglomerare de grupuri deviante de femei în azile a justificat o modă în medicină, și în științele conexe, de a explica patologia mintală în termeni de degenerare biologică. În acest mod, devianța femeilor este reatribuită, de către noile profesii din societatea victoriană, ca fiind un fapt biomedical. Astfel, Ehrenreich și English (2011: 36) au susținut că, odată cu aceste treceri de la societatea agricolă la cea industrială, se remarcă și „o trecere pronunțată de la argumentele religioase la cele biologice aduse în susținerea sexismului”.

În principal, etichetarea săracilor, celor cu dizabilități, bolnavilor, criminalilor și celor abandonați ca fiind „nebuni” a servit la managerierea mai eficientă a populațiilor deviante, într-o societate în care munca și producția deveniseră foarte raționalizate.

Femeie torturată de psihiatrie, prin şocuri electrice de 480 de volţi, într-un spital psihiatric, SUA. Această tortură e practicată inclusiv azi în aproape toate ţările occidentale.

Angajarea era redefinită ca o alegere rațională și morală în condițiile industriale, și cei care nu puteau sau nu îndeplineau cerințele pieței trebuia să fie atent supravegheați și gestionați în noi instituții pentru devianți – și anume, în închisori, în închisori-cămine pentru săraci, în spitale și aziluri.

Creșterea populației de femei încarcerate în aziluri în Europa și America în secolul 19 a fost teoretizată de psihiatrie sub noul cadru medical al științei biomedicale. Justificarea pentru discriminarea de sex bazată pe vechile idei ale existenței pre-determinate a femeilor și bărbaților nu mai era potrivită în societatea modernă, centrată asupra principiilor științei și raționalității. Dacă erau diferențe între bărbați și femei în noua ordine, acestea trebuia să fie științific demonstrate și dovedite. Aceaste dovezi, susținea medicina, puteau fi găsite în diferențele inerente din formarea biologică a bărbaților și femeilor.

În mod specific, a fost teoretizat că funcțiile biologice asociate cu reproducerea lăsau femeile fizic și mental mai slabe decât bărbații, și mai înclinate către nebunie și alte forme de boli. Așa cum Showalter (1985: 55) arată: „Teoriile nebuniei femeilor erau specific și categoric legate de criza biologică din ciclul vieții femeilor – pubertate, sarcină, creșterea copiilor, menopauză – în timpul cărora mintea lor ar fi fost slăbită și simptomele de nebunie puteau să apară”. Teoriile medicale privind biologia femeilor au fost astfel folosite ca legitimare științifică pentru apariția diviziunii sexuale a muncii din societatea industrială.

Desprinasă de pământ și de vechea ordine patriarhală, societatea industrială oferea femeilor noi libertăți potențiale, și totuși sistemul de fabrică le jefuia pe femei de formele tradiționale de producție și, în timp, le-a forțat să intre în sfere extrem de stricte ale căminului/familiei (Ehrenreich and English 2005: 17). Structura de familie raționalizată pentru orașele industriale necesita o muncitoare cu normă întreagă, neplătită, acasă, în cămin/familie, care putea reproduce viitoarea forță de muncă, putea avea grijă de tineri, de cei bătrâni și de cei bolnavi din familia muncitorului (plătit de capitalist) și care putea crea un mediu de susținere pentru muncitorul plătit, care era acum angajat în afara unității de familie.

Această diviziune particulară a muncii în interiorul și în exteriorul căminului/familiei a fost întruchipată de noi forme de opresiune patriarhală, bazate pe redefinirea „muncii productive” ca fiind doar activitatea care se referea strict la munca salariată plătită, din sfera publică. Așa cum explică Kynaston (1996: 224), „sarcinile vor fi etichetate ca fiind productive sau neproductive, și vor fi plătite sau neplătite, în funcție de locul unde erau efectuate: în locul de muncă capitalist sau în familie”.

Sfera privată a căminului – separată de piața mai „valoroasă” dar mai dură – devine un refugiu; în cuvintele lui Ehrenreich și English (2005: 14), viața privată primește acum un apel sentimental în raport cu răceala și impersonalitatea din lumea „exterioară”. Bărbații se uită spre casă pentru a-și îndeplini atât nevoile trupești negate la locul de muncă, cât și solidaritatea umană negată și interzisă de către Piață.

Teoriile biologice au servit la justificarea acestei diviziuni a muncii și la condamnarea științifică a femeilor la o putere și mai mică privată și publică decât a bărbaților. Diviziunile de sex, create și menținute în interiorul societății industriale, sunt raționalizate prin instituții patriarhale, cum ar fi medicina, precum și concepte de bun-simț despre ceea ce sunt cu adevărat bărbații și femeile. De exemplu, zoologul german Karl Ernst von Baer (citat în Libbon 2007: 85) a susținut: „La bărbat, mintea predomină; la femeie, emoțiile. Bărbatul obține plăcerea în producerea de gânduri, femeia în receptarea mentală a sentimentelor. Aspirațiile bărbatului sunt îndreptate în afară, către o sferă mai largă, pe femeie o interesează cercul mai restrâns al familiei. Scopul bărbatului este creativ, esența femeii este conservatoare și protectoare. Cunoașterea și ideile ghidează dorința bărbatului, în acțiunea femeii, predomină sentimentele înaintea gândirii și acestea îi ghidează gândirea într-o manieră mai puțin conștientă”.

Fraad et al. (1989: 15) au observat că din acel moment, în societatea occidentală, se impune concepția de sex privind „munca în gospodărie și creșterea copiilor ca fiind vocații ‘naturale’ sau ‘preferate’ pentru femei, în timp ce alte tipuri de muncă efectuate în afara căminului sunt mai ‘naturale’ sau ‘preferate’ pentru bărbați”.

Pe parcursul secolului 19, oamenii de știință au produs „dovezi” – cum ar fi studii anatomice care arătau ligamente mai slabe, cranii mai mici și în general trupuri „mai slabe” ale femeilor – și așa susțineau ei că ar fi demonstrat exact de ce femeile ar fi fost, biologic și intelectual, inferioare bărbaților și, prin urmare, de ce ar fi fost mai potrivit pentru ele să fie desemnate îndatoririlor reproductive și domestice (Libbon 2007: 82).

Asemenea cercetări devin o justificare convenabilă pentru a plăti ce rămâne din populația muncitoare de femei deloc sau mai puțin și pentru a le restrânge participarea în activitățile de muncă la roluri de susținere (inclusiv chiar și în interiorul sistemului de azil, unde Showalter (1985: 52–53) observă că numărul de femei din roluri de susținere a superiorilor scădea pe măsură ce numărul femeilor deținute în aziluri creștea).

Libbon (2007: 86–87) scoate în evidență că zelul științei patriarhale de a dovedi un rol de sex diferențial de-a lungul secolului 19 se corelează cu nemulțumirea din ce în ce mai mare și protestele tot mai numeroase ale femeilor față de asemenea demarcații între sexe.

Pe măsură ce secolul înaintează, „problema femeilor” devine un subiect popular de dezbatere în Europa și America, iar psihiatria ajunge să joace un rol tot mai influent în reimpunerea moralității rolurilor „potrivite” pentru sexe. De exemplu, psihiatria darwiniană din deceniul 1870 proclama femeile ca fiind mai puțin evoluate decât bărbații din cauza psihologiei lor; sistemul reproductiv însemna că creierul femeilor ar fi fost incapacitat, astfel că femeile au fost teoretizate ca fiind „natural” dependente și supuse speciei superioare masculine (Showalter 1985: 121–125).

Profesorii psihiatri au susținut că era un pericol de nebunie dacă femeile încercau să pună presiuni adiționale asupra creierului, prin încercarea de se educa sau de a analiza chestiuni politice. Chiar simpla activitate de a scrie sau de a citi putea fi potențial distrugătoare pentru sănătatea femeii, așa cum se poate vedea din următorul sfat dat proemninentei autoare feministe Charlotte Perkins Gilman (cited in Ehrenreich and English 2005: 112) de către doctorul ei spre finalul secolului 19: Du o viață cât mai domestică cu putință. Ține-ți copilul cu tine tot timpul. Întinde-te o oră după fiecare masă. Să nu ai mai mult de 2 ore de activitate intelectuală zilnic. Și niciodată să nu te atingi de un stilou, de o pensulă sau de un creion cât trăiești”.

(Capturi dintr-un documentar referitor la psihiatrii şi psihologii din Franţa, care, într-un mod halucinant, le acuză pe mame de boala copiilor diagnosticaţi cu autism. Aceşti fascişti sunt capabili să sexualizeze afecţiunea mamei faţă de copil şi să susţină că o mamă care arată afecţiune copilului ar avea interesul să-l corupă sexual pe copil. Aşa ceva nu e doar o proiectare a culturii patriahale pedofilice împotriva femeilor

Feministele au devenit ținta principală pentru științele psihilogice; asemenea femei erau teoretizate ca fiind degenerate, deviante sexual și o amenințare față de „ordinea naturală” a speciilor (Libbon 2007: 86–87). (n.t.: Azi, psihiatria merge mult mai departe. De exemplu, un psihiatru din România, al cărui fascism social îl face credibil în ordinea socială capitalistă de azi, a mers până la absurditatea de a susține că femeile care nu s-au supus rolului determinat de bărbați pentru ele – de a fi obligatoriu căsătorite și de a avea obligatoriu copii – le face să fie „bombe nucleare”, dar, interesant, numai după 40 de ani, când probabil piața trebuie să le arunce la coș pentru că nu mai pot reproduce sclavi muncitori. Asocierea femeilor care nu s-au supus cerințelor ordinii sociale capitaliste cu o bombă de distrugere în masă ilustrează cât de uriașă e teama patriarhatului, exprimată de un „om de știință”, față de orice nesupunere din partea femeilor și încearcă să justifice intenția de violență împotriva femeilor ca fiind „salvatoare pentru societate”. Un asemenea atac fascist poate fi tolerat ca „expertiză profesională” doar într-o societate în care ordinea socială fascistă a fost normalizată la nivel instituțional. Violența socială împotriva femeilor din România este normalizată pentru că joacă un rol politic și economic, iar intenția statului nu e de a o reduce, ci, dimpotrivă, de a o exacerba, pentru că profită de pe urma ei. Într-o societate în care femeile sunt sclave, controlul social și politic pentru subjugarea întregii populații nu va întâmpina nici un fel de rezistență. Acesta e sensul declarației psihiatrului și fascistului, menționat mai sus. Declarația sa nu e ceva rar, dimpotrivă, asemenea experți se remarcă prin scornirea repetată de absurdități împotriva femeilor. Celebru în acest sens e un alt personaj, „psiholog criminalist” care a justificat violarea femeilor de către bărbați prin învinuirea lor pentru atacurile comise de bărbați – din nou, nu e vorba de prostie, ci de o politică patriarhală foarte clară. Violarea femeilor e tolerată și încurajată de instituțiile și industriile capitalismului pentru că femeile trebuie să trăiască în teroare.)

Potrivit unui sexolog faimos Krafft-Ebing, pericolele pentru femei de a-și abandona rolul prescris de sex era de a deveni „prea masculine” precum și permisive sexual, ambele care puteau fi considerate ca fiind elemente regresive și patologice – simptome ale unei fundamentale disturgeri organice produsă trupului femeii (Libbon 2007: 87).

În ideologia patriarhală a „experților minții”, afecțiunile mintale cum ar fi nimfomania, hyperesthesia (o boală mintală provocată de „supra-sensibilitate”) și isteria au fost asociate cu acele femei care îndrăzneau să se abată de la limitările stricte impuse de feminitatea victoriană și de la treburile domestice atribuite de aceasta.

Astfel, discursul dominant asupra diviziunii muncii și rolurilor sexelor în societatea industrială a fost legitimat și reimpus de către numeroșii psiho-profesioniști ca fiind normal, de bun-simț și sănătos pentru societate. „Căderile mintale/nervoase”, remarcă Showalter (1985: 123), „se manifestă când femeile își apără ‘natura’, când încearcă să intre în competiție cu bărbații în loc să-i servească sau când caută alternative sau chiar elemente adiționale la rolul lor maternal”.

Creșterea etichetării și încarcerării/izolării femeilor ca „nebune” de către psihiatrie a servit la legitimarea nevoilor capitalului și patriarhiei de a avea doar femei supuse/subjugate, care se conformau discursului științei medicale.

Aici vedem evoluția a ceea ce avea să devină dominația hegemonică asupra populațiilor de femei de către psihiatrie și de către aliații acesteia – grupurile profesionale care au încercat să depolitizeze lupta împotriva puterii patriarhale, prin medicalizarea trupurilor femeilor și experiențelor lor ca fiind patologice. Libbon (2007: 89) rezumă succesul psihiatriei în secolul 19 astfel: „După ce-au etichetat femeile ca fiind instrinsec bolnave și degenerate, experții și susținătorii lor acum luau măsuri instituționale pentru a împiedica orice protest social sau activitate politică din partea femeii. Sub pretextul de a le „vindeca” pe femei și de a proteja societatea, femeia de neguvernat, nesupusă, a fost forțată acum în spitalizare cu forța, adesea fiind urmată de mutilare chirurgicală sau de încarcerare. În ambele cazuri, femeia care protestase și se revoltase împotriva controlului bărbaților și poruncii de a se subjuga singură e cea care a fost încarcerată, închisă, sechestrată de societate, într-un efort de a obliga să revină la rolul tăcut, supus pe care bărbatul l-a stabilit pentru ea.

Femeile deviante și „tratmentele” fizice
Derulând pe repede înainte mai bine de un secol”, declară Ussher (2011: 65), „sunt mulți care vor susține că lucrurile nu s-au schimbat prea mult”. Totuși lucrurile s-au schimbat, și s-au schimbat în mai rău.

Etichetarea femeilor deviante ca fiind labile psihic a devenit mai sistematică și mai sofisticată. Atât de mult că femeile acum fac singure poliție cu ele însele și cu stările lor mintale, sub ideologiile patriarhale și capitaliste ale rolurilor așteptate de la femei, datoriilor lor și responsabilităților în societatea neoliberală.

În secolul 20, psiho-profesiile și-au extins sferele de influență dincolo de instituție și de biroul terapeutului, în – printre alte locuri – casă, școală și loc de muncă. Așa cum vom arăta în continuare, psihiatria și-a dezvoltat teoriile misogine și practicile misogine împotriva femeilor ca parte din extinderea pretențiilor sale că ar deține „expertiza asupra minții” și prin modalitățile de „tratament” din mediul instituțional, inclusiv electro-șocuri și psiho-chirurgie. Edițiile succesive ale DSM, „au cimentat ideile asupra patologiei feminine, ca parte din „progresul științific” și nu ca impunerea rolurilor de sex, prescrise cultural (și economic). Vom vedea că categoriile feminizate ale bolii psihice din DSM cresc odată cu declinul spitalelor psihiatrice și ca răspuns la nevoile în schimbare cu privire la munca în societatea neoliberală. Tratamente cu noi medicamente sunt dezvoltate și explicit îndreptate împotriva femeilor, care protestează în continuare față de creșterea complexă și solicitantă a rolurilor lor ca muncitoare prost plătite, principale îngrijitoare ale căminului și îngrijitoare ale casei și ca mame.

Așa cum vom ilustra cu trimitere la analiza textuală pe care am făcut-o fiecărui DSM, hegemonia psihiatrică servește la depolitizarea realității experiențelor femeilor prin prezentarea opresiunii capitaliste și patriarhale ca fiind problemă personală și patologie individuală.

Deși primul val al feminismului a obținut progrese semnificative pentru femei în sferele de educație, politică și locuri de muncă la sfârșitul secolului 19 și la începutul secolului 20, „în anii 1920”, scrie Showalter (1985: 196), „femeile se vor trezi că de fapt n-au obținut alt progres în afară de dreptul de a vota” (n.t.: doar în unele țări din vest, în Elveția au obținut acest drept abia în 1991). Deși capitalismul necesita mai multe femei la locul de muncă în timpul perioadelor de expansiune economică și de război, responsabilitatea primară a femeilor a rămas în casă, reproducând viitorii muncitori și îngrijind familiile. Teoriile psihiatrice cu privire la „maladia feminină” s-au adaptat pentru a reflecta aceste condiții economice și sociale schimbate; acum psihiatrii susțineau că munca avea potențialul să le facă pe femei mai puternice mental și mai puțin înclinate bolii mintale” (Showalter 1985: 195).

Aceste idei psihiatrice în schimbare au fost însă temperate de impunerea de roluri sexelor de-a lungul liniilor de clasă; în timp ce femeile din clasa de mijloc erau sub patronajul noilor idei freudiene din biroul terapeutului, femeile din clasa muncitoare erau încarcerate în sistemul de azil, care era într-o expansiune tot mai mare.

Teoria psihoanalitică a lui Freud era – și continuă să fie – o provocare semnificativă față de psihiatria biomedicală, dar nu și față de ideile dominante ale rolurilor de sex. Dimpotrivă, psihoanaliza își avea rădăcinile în același set de presupuneri patriarhale privind „feminitatea respectabilă” care încercau să reimpună căminul și familia ca fiind „locul natural al femeilor”. Noul „tratament” psihiatric al „terapiei” s-a impus în special în timpul deceniilor 1920 și 1930, scopul ultim al psihoanalizei fiind de a „educa femeile în terapie pentru a fi soții și mame mai bune” (Penfold and Walker 1983: 90).

E mai mult decât o coincidență că psihoanaliza a devenit populară în Europa și America într-un moment în care femeile din clasa mijlocie au continuat să se simtă foarte marginalizate în ciuda câștigurilor obținute de primul val de feminism. Așa cum Horney (citat în Caplan și Cosgrove 2004: xxvi–xxvii) a comentat în anii 1920 despre conceptul lui Freud de „invidie a penisului”, privilegiile și puterea care reveneau bărbaților erau cele care continuau să le fie negate femeilor și asta era problema și nu afecțiunea inventată de psihiatrie că toate femeile ar fi fost tulburate că li se negase un penis.

Chiar dacă unii susțin că psihoanaliza ar fi fost o provocare radicală față de „psihiatria științifică” a lui Kraepelin și altora (Cap. 2), în realitate era același vin acru pus în sticle noi, aceeași expansiune a practicilor patriarhale opresive din sistemul de sănătate mintală.

Restrânsă la aranjamentele din spitalul public, psihiatria biomedicală a continuat să încarcereze/izoleze tot mai multe „femei deviante” din clasa muncitoare pe perioade tot mai lungi. Aceste femei erau soții necooperante, văduve, mame singure, femei abuzate sexual și fizic de cei din familii sau de rude, precum și femei care erau considerate imorale, infractoare, agresive sau în general „nefeminine”.

Cum etichetele de nevroze erau folosite pentru femeile din clasa mijlocie, femeile din clasa muncitoare erau spitalizate după eticheta tipică deja de „femei schizofrenice”. Femeile din clasa muncitoare erau supuse noilor „tratamente” biomedicale pentru nebunie, inclusiv inducerea de comă prin supra-doze de insulină, tortura cu șocuri electrice și prin psiho-chirurgie (Showalter 1985: 204–205).
Dovezile strânse se atunci încolo demonstrează cu certitudine că acest tip de intervenții biomedicale era folosit
pentru a pedepsi femeile „deviante” și pentru a reimpune conformarea la rolurile desemnate ca feminine. De exemplu, tortura cu electroșocuri, ECT— ceva ce Burstow (cited in Ussher 2011: 84) a descris categoric ca fiind „violență sponsorizată de stat împotriva femeilor” – a fost disproporționat impusă împotriva femeilor. Breggin sugerează că asta s-a întâmplat din cauză că femeile erau judecate de „experții minții” ca „având mai puțină nevoie de creier” (citat în Showalter 1985: 207).

Presupunerile legate de rolul de sex însemna pentru psihiatrie că femeile trebuie să fie docile și să se limiteze la sfera domestică, iar aceste presupuneri au făcut ca femeile nesupuse și „agresive” să fie o țintă specială pentru tortura cu electro-șocuri (ECT) pe parcursul secolului 20 (Showalter 1985: 207).

Rememorând cum chiar ea a fost spitalizată în 1961, Janet Frame (citată în Ussher 2011: 83) — una din cele mai citite romanciere din Noua Zeelandă – își amintește că ECT era o amenințare constantă pentru femeile care nu se conformau și care erau „dificile”: „Prin urmare, învățai cu cea mai sinceră dedicație să „te potrivești”, învățai să nu plângi în compania altora, ci să zâmbești și să te pronunți a fi mulțumită și încântată, și să ceri din timp în timp să te duci acasă, ca dovadă că te simțeai mai bine și prin urmare nu aveai nevoie să mai fi dusă cu forța clandestin, în timpul nopții, în Blocul Doi (unde erau torturate femeile cu ECT). Învățai treburile domestice, să-ți faci patul, având motto-ul guvernului îndreptat în modul corect, și toate colțurile perfect aranjate”.

În timp ce folosirea de electro-șocuri a scăzut odată cu deinstituționalizarea din anii 1970, în noul secol (21) a existat o revenire (a acestei torturi psihiatrice), statisticile arătând că este cel mai des folosită împotriva femeilor (Ussher 2011: 83–84). Așa cum a arătat Ussher, electro-șocurile rămân o formă de control medical împotriva soțiilor „deviante” și care opun rezistență, precum și împotriva mamelor din secolul 20; ECT poate fi folosit ca o amenințare pentru a produce supunere din partea pacientei, dar, mai mult decât asta, pentru a „forța femeile înapoi la rolul lor conjugal ‘normal’” (Ussher 2011: 86).
Citând experiențele lui Johnstone cu privire la ECT, Ussher (2011: 86) reamintește că femeilor li se spunea de către personalul psihiatric că dacă, se supărau pe soții lor nu e „un lucru bun pe care soția trebuie să-l facă” și că „tratamentul” – adesea rezultând în pierderea de memorie, precum și în teroarea cauzată de repetarea „tratamentului” – era aplicat împotriva lor „de dragul familiei”.

Considerată potrivită pentru reimpunerea rolurilor de sex în nucleul familial ultra-conservator din deceniile 1940 și 1950, lobotomia promitea întoarcerea soțiilor „frustrate”, mamelor „ostile” și femeilor „beligerante” acasă, mult mai supuse și docile (Capitolul 2). Soțiile erau considerate candidate excelente pentru „procedurile” folosite de psiho-chirurgi pentru că acestea le-ar fi permis femeilor „să se descurce mai bine” în căsătorie și în obligațiile familiale (Showalter 1985: 210). Cu certitudine, în Anglia a fost documentat că cele mai multe lobotomii au fost efectuate împotriva femeilor (Showalter 1985: 209).

Asemenea intervenții demonstrează că psihiatria este o instituție de control social, responsabilă de impunerea rolului așteptat de la femei, prin „episoade simbolice de pedepsire pentru ambiții intelectuale, sfidare domestică și autonomie sexuală” (Showalter 1985: 210).

Asemenea tratamente fizice au fost în cele din urmă înlocuite după introducerea medicamentului chlorpromazine (vândut ca Thorazine în America) la sfârșitul anilor 1950. Chlorpromazine a fost vândută ca echivalentul chimic al lobotomiei (Capitolul 2), doar că era mai ieftină și – în teorie – mai sigură decât psiho-chirurgia. Din nou, femeile necooperante au fost ținta pentru acest „tratament”, o situație care a continuat cu rapida expansiune a tratamentelor cu medicamente și cu creșterea numărului de diagnostice psihiatrice îndreptate împotriva femeilor. Așa cum Diamond (2014: 195) a sumarizat, femeile care cereau ajutor de la sistemul de sănătate mintală în secolul 20 „riscau de două ori mai mult decât bărbații să primească medicamente psiho-farmaceutice”.

Neoliberalismul și „feminizarea” DSM

Deinstituționalizarea a fost dulce-amară pentru femei. Succesul celui de-al doilea val al feminismului în atacarea rolurilor tradiționale de sex impuse împotriva mamelor și soțiilor a fost contracarat de o expansiune a supravegherii și monitorizării de către psihiatrie a „noii femei” în afara căminului. Asta se poate remarca, de exemplu, în creșterea constantă a numărului de categorii „feminizate” de boală psihică din DSM, care problematizează rolul femeilor și în care femeile sunt tipic supra-reprezentate (vezi Tabelul 6.1).
Deși în continuare tot femeile erau cele care îngrijeau și susțineau căminul/familia, cerințele din partea societății neoliberale ca femeile să participe pe piața de muncă sunt însoțite de mărirea diferitelor modalități prin care discursul psihiatric a insistat să medicalizeze trupurile și experiențele femeilor.

Introducerea „dezordinii disforice premenstruale” (PMDD) ca fiind o boală psihică deplină, în DSM-5, de exemplu, demonstrează modul în care această profesie a patologizat menstruația. „Simptomele” acestei „boli” includ „lipsă de energie”, „pofte pentru anumite mâncăruri” și „simptome fizice, cum ar fi moliciunea sânilor sau umflarea sânilor, durerea musculară si de articulații, o senzație de umflare sau de îngrășare” (American Psychiatric Association 2013: 172). Așa cum Moynihan și Cassels (2005: 100) au observat: „Stările emoționale de bine sau de rău, optimism sau pesimism, care preced ciclul menstrual nu mai fac parte din firescul vieții – acum acestea au devenit semne care indică faptul că suferi de o afecțiune psihiatrică”.

În timpul elaborării DSM-IV, la începutul anilor 1990, Paula Caplan a făcut parte din comisia APA care se ocupa de revizuirea și documentarea dovezilor pentru categoria PMDD (atunci eticheta folosită era luteal phase dysphoric disorder (LLPDD)).

Tabelul 6.1 arată numărul de categorii „feminizate” de diagnostice introduse în DSM în perioada 1952–2013

A demisionat din comisie, arătând că nu exista nici o dovadă empirică pentru existența PMDD, declarând că, dimpotrivă, introducerea unei categorii care patologiza atât de flagrant trupurile femeilor reprezenta un pericol categoric, social și politic (Caplan 1995: 122–167). În ciuda protestelor din partea lui Caplan și altor cercetători, APA tot a introdus această „boală” în anexele DSM-IV.

PMDD și etichetele sale anterioare – LLPDD și sindromul premenstrual (PMS), starea de tensiune premenstruală (PMT) – au fost desemnări patriarhale perfecte cu care să fie etichetate femeile ca fiind biologic „scăpate de sub control”, niște „prizoniere ale hormonilor”.

Timp de peste 80 de ani, această „boală” a servit la introducerea „feminității respectabile” și la a face poliție cu plângerile femeilor, care erau cauzate de rolurile impuse împotriva lor de societatea capitalistă.

Așa cum Chrisler și Caplan (2002: 283) au remarcat, fabricarea PMT în 1931 a „oferit un motiv solid, medical (adică științific) care ar fi arătat de ce femeile trebuia ținute în afara forței de muncă, să lase slujbele care erau disponibile bărbaților”.

La fel ca echivalentul său neoliberal însă, actuala variantă e mai interesată să patologizeze femeia „neproductivă”. Așa cum DSM-5 (American Psychiatric Association 2013: 172) declară explicit, „simptomele pentru PMDD sunt asociate cu stres clinic semnificativ sau cu interferența cu munca, școala și activitățile sociale obișnuite sau cu relații și altele (de exemplu, evitarea activităților sociale; productivitate scăzută și eficiență la muncă, școală și acasă)”.
Parker (2007: 69–70) ne reamintește că locul de muncă neoliberal a devenit din ce în ce mai
feminizat” odată cu creșterea numărului de femei în sectorul de servicii și în industriile de timp liber și odată ce atenția angajatorului s-a focalizat din ce în ce mai mult asupra abilităților inter-personale și „emoționale” în zone ca afacerile, comerțul și vânzările.

Participarea femeilor în forța de muncă din SUA a crescut de la mai puțin de o treime în anii 1940 la 57 la sută în acest moment (la o rată comparativă de 70 la sută pentru bărbați) (U.S. Bureau of Labor Statistics 2014: 1), cifrele pentru cele mai multe țări europene fiind ușor mai mari (The Globalist 2015). Femeile au devenit și mai vizibile în roluri de manageri, peste 20 la sută din aceste poziții sunt acum global ocupate de femei (Grant Tornton 2012).

Desprinse de locul tradițional al muncii femeii și preluând putere din libertățile economice pentru piața de muncă, femeile tinere par acum să fie versiuni emancipate la care mamele lor visau și pentru care al doilea val al feminismului a luptat. Însă, comparat cu bărbații, femeile rămân în slujbe prost plătite și mai nesigure, sunt încă masiv sub-reprezentate în poziții de management și continuă să se ocupe de majoritatea treburilor și responsabilităților domestice (The Globe and Mail 2013; Grant Tornton 2012; U.S. Bureau of Labor Statistics 2014: 2–3).

Profesiile-psiho au devenit din ce în ce mai importante în managerierea acestor roluri de sex în schimbare și în promovarea ideologiei subiectului „normal” feminin, care este constant sub auto-monitorizarea comportamentului și emoțiilor.

Asta poate fi văzut de exemplu în schimbările din discursul psihiatric cu privire la rolul de sex care revine femeilor din fiecare DSM.

Contrar cu ceea ce bunul simț ar putea sugera despre medicină, care s-ar îndepărta de clișeele sexiste ale formei feminine găsite în manuale de patologie de acum 50 de ani, profesia psihiatrică a încercat de fapt, în realitate, să reinstaureze și să multiplice focalizarea asupra aspectelor „femininului” din manualele DSM, făcând din ce în ce mai multe trimiteri la hormoni, înfățișare fizică, muncă domestică, familie, creșterea copiilor, și sexualitatea (predominat feminină) (vezi Tabelul 6.2).

Proliferarea unor asemenea cuvinte și expresii în fiecare manual DSM, pe măsură ce neoliberalismul se extindea – în special totala creștere din DMS-III, DSM-IV și DSM-5 – este dovada creșterii folosirii discursului psihiatric ca mijloc de control ideologic al comportamentului femeilor, atât pentru a face poliție cu granițele rolurilor de sex acceptabile precum și pentru a reimpune heteronormativitatea.

În urma „tratamentelor” fizice pe care instituția le-a folosit pentru a-și impune autoritatea patriarhală asupra femeilor prin mijloace coercitive, rolul ideologic al psihiatriei s-a extins odată cu fuzionarea biomedicinei și neoliberalismului (vezi, de exemplu, Moncrieff 2008). Explicit, creșterea psiho-farmaceuticelor, începând din anii 1970, a reușit să promoveze practicile de auto-monitorizare și mecanisme prin care femeile să facă acum față rolurilor multiple cerute de la ele.

În reclamele comerciale pentru anti-depresive, de exemplu, femeile sunt dominant portretizate ca fiind împiedicate de propria lor biologie; „emanciparea” pentru femei în societatea neoliberală este prin urmare posibilă doar prin auto-diagnosticare și auto-medicalizarea comportamentului (Ussher 2011: 88–91).

Sugerând un discurs post-feminist, neoliberal, al egalității”, remarcă Ussher (2011: 90) promovat de asemenea reclame, „femeile sunt portretizate ca fiind capabile să muncească productiv cot la cot cu bărbații, doar atâta timp cât sunt eliberate de fluctuațiile hormonale și de stări”.

Tabelul 6.2 arată creșterea numărului de cuvinte/expresii cu trimitere la sexul biologic folosite în DSM în perioada 1952–2013

Odată cu lărgirea ariei de etichete pentru boli psihice feminizate, anti-depresivele au fost prezentate ca oferindu-le femeiloreliberarea” de cerințele tot mai mari din partea societății neoliberale; o perspectivă care e articulată în cartea lui Peter Kramer „Listening to Prozac” (1994), în care psihiatrul susține că „inhibitorii selectivi de serotonină” (SSRI) pot fi înțeleși ca soluții „feministe” la realitățile, economice și sociale ale situației actuale a femeilor. A lua antidepresive, sugerează el, ar putea crește încrederea și nivelul de energie, în timp ce ar permite femeilor să devină „mai puțin” grave cu privire la condițiile din familie, cum ar fi găsirea unui partener de viață sau a face față stresului conjugal” (citat în Tseris and Cohen 2016: 422).

În acest mod, hegemonia psihiatrică a reușit să depolitizeze inegalitățile continue între sexe din societatea capitalistă, prin promovarea tehnologiilor de auto-guvernare în locul acțiunii politice colective.

Următoarea secțiune demonstrează continuarea supravegherii de către profesiile-psiho a femeilor, prin fabricarea isteriei în secolul 19, la echivalentul actual al isteriei din DSM-5 de BPD.

Studii de caz: „Isteria” și „dezordinea de personalitate” (BPD)

Modul în care psihiatria a făcut poliție cu feminitatea în societatea industrială a jucat un rol cheie în menținerea puterii patriarhale. Validitatea pentru pretențiile de teorie și practică din sistemul de sănătate mintală a fost obținută pe baza impunerii diviziunii sexuale a muncii, prin fabricarea de etichete de boli psihice care reimpun rolurile dominante pentru sexe și pedepsesc abaterile de la acestea. Departe de a fi dispărut în secolul 21, diagnosticul de „isterie” de fapt a fost fragmentat și transformat în mai multe categorii „feminizate” de patologie, care pot fi găsite azi în DSM-5. Așa cum unii profesioniști psiho au susținut deja (Becker 1997: 77; Goldstein 1982: 211), aceste categorii de boală mintală trebuie să fie considerate diagnostice „bune de aruncat la coș”; ele sunt categorii în care orice femeie poate fi plasată, dacă e în folosul menţinerii dominației masculine/patriarhale.

Așa stau lucrurile cu actuala etichetă BPD, precum și cu categoria clasică de „isterie”.

Nu se întâmplă foarte des, dar când o categorie de boală mintală e îndepărtată din DSM întotdeauna există unii psihiatri care jelesc trecerea ei în neființă. Poate e mai puțin cazul cu categoria de boală psihică drapetomania, ce susținea flagrant sclavia (Capitolul 7) și cu inerenta homofobie de a include homosexualii în DSM-I și DSM-II, dar încă se fac apeluri insistente ca isteria să fie considerată o boală mintală care să fie în continuare valabilă (vezi de exemplu, Stone et al. 2008).

Vestea bună” pentru acești psihiatri este că spiritul isteriei rămâne în multe alte categorii ale DSM-5. Așa cum explică Micale (1993: 525) cu privire la ce s-a întâmplat cu diagnosticul acesta, „din cauza lipsei unei teorii privind etiologia bolii, diagnosticul nu a putut fi menținut ca atare”, așa că, în schimb, clasificarea de isterie a fost „efectiv spartă în părțile ei constituente, simptome, care au fost apoi reasamblate în noi combinații și distribuite multor altor categorii de boli”. Nu ar trebui să fim surprinși: la fel, o categorie rasistă de boală psihică, drapetomania (n.t.: această boală îi considera nebuni pe sclavii care încercau să evadeze de pe plantaţii) a fost transformată în schizofrenie și „psihoza canabisului” (Capitolul 7), homosexualitatea a devenit o parte din „dezordinea de identitate de gen” (GID) și mai recent „disforia de gen” (GD). Odată create, diagnosticele psihiatrice nu dispar niciodată în mod real, ci, dimpotrivă, sunt mereu reciclate în mai multe categorii de boli mintale.

În ciuda dispariției nominale a diagnosticului de isterie la mijlocul secolului 20, istoricii oficiali ai psihiatriei au rămas atașați de evocarea acestei etichete ca fiind atemporală și eternă – deși adesea neînțeleasă –, numind-o parte din „experiența umană”. La urma urmei, termenul a fost folosit în civilizațiile antice ale Egiptului și Greciei pentru a denota patologia fizică la femei care rezulta în urma „mișcării pântecului” (Veith 1970: 10). Astfel, declară Shorter (1997: 22), asemenea patologii mintale „au însoțit omenirea” și „au fost mereu cu noi”. Totuși, mulți psihiatri din secolul 19, care credeau în existența acestei boli, au făcut concesia că clasificarea de isterie a fost o greșeală haotică de a contrasta și suprapune comportamente și simptome. Printre aceștia era și inventatorul faimoasei „vindecări prin odihnă” pentru această „boală, Silas Weir Mitchell, care adesea se referea la diagnotic numind boala „misterie” (Scull 2009: 6–7).

În contrast, ce identifică mai clar o analiză socio-culturală este de fapt continua persecutare morală a femeilor de către medicină. Așa cum Allison și Roberts (1994: 239) remarcă: „În toată istoria medicinei, de la grecii antici până la sfârșitul secolului 19, definiția și diagnosticul pentru isterie a avut un rol similar cu cel folosit la persecutarea „vrăjitoriei”: a avut scopul de a eradica manifestările comportamentului non-conformist, amenințător, emoțional al femeilor”. Prin urmare, sumarizează Gibson (2004: 201): „Diagnosticul a servit la menținerea status-quo-ului, de la fabricarea sa motivată politic la fabricarea sa artificială din prezent”.

Însușirea etichetei de isterie de către profesia de inginerie psihiatrică a servit mai multor interese specifice în secolul 19. La început, a ajutat la legitimarea profesiei de psihiatrie, echivalând-o cu alte ramuri ale medicinei științifice, prin promovarea explicațiilor biologice pentru patologie (în acest caz, comportamentul neautorizat al uterului). În al doilea rând, diagnosticul a dat o linie credibilă istoric, care își avea originile la Hippocrat, „părintele medicinei occidentale” (Allison and Roberts 1994: 243). Astfel, clasificarea a oferit științei psihiatrice un discurs medical „progresiv” pentru a-și legitima și mai mult expansiunea. În al treilea rând, protestele din ce în ce mai numeroase împotriva constrângerilor impuse femeilor puteau fi reconstruite ca „boală mintală organică” asupra căreia femeile aveau puțin control (Russell 1995: 25); în acest mod, amenințările sociale și politice față de ordinea patriarhală contemporană au devenit din ce în ce mai mult considerate ca fiind dovadă de iraționalitate și „isterie” prociclică a femeilor.

Așa cum susține Showalter (1985: 145), din toate „dezordinile nevrotice” cu care au fost etichetate femeile, „isteria a fost cel mai puternic identificată cu mișcarea feministă”. Mai presus de orice, succesul psihiatriei a fost legat de etichetarea femeilor care opuneau rezistență ca fiind isterice, ceea ce în schimb a susținut status-quo-ul capitalismului industrial; femeilor li s-a cerut să muncească și să aibă performanţe în sfera domestică de susţinere (a capitalismului) iar deviaţiile de la rolurile prescrise, de soţii care îşi respectă îndatoririle, mame şi îngrjitoare, vor fi pedepsite.

Isteria a fost conceptualizată prima dată de Hippocrat ca fiind o boală fizică ce ar fi fost provocată de faptul că uterul s-ar fi mişcat liber în interiorul trupului femeii. Asta a fost conceput ca ducând la un mare număr de boli şi tulburări. Aşa cum explică Allison şi Roberts (1994: 242): „În anumite cazuri, mişcarea în sus a uterului (hystera) ar fi provocat o mare iritare şi durere în pelvis; în alte cazuri uterul se mişca şi ajungea în gât, provocând o senzaţie de strangulare (globus hystericus); în alte cazuri, ar fi putut provoca orbiri, paralizie, crize, dureri violente de cap, suspine etc. Virginele, văduvele şi femeile necăsătorite erau foarte susceptibile faţă de această boală din cauza „uscării uterului” (Allison and Roberts 1994: 242). Vindecarea pentru hysteria sugerată de Hipocrat era, desigur, „căsătoria, recăsătoria şi relaţiile sexuale” (Allison and Roberts 1994: 243).

Două mii de ani mai târziu, doctorii psihiatri conceptualizau etiologia şi tratamentul isteriei într-o manieră şocant de asemănătoare: femeile rămâneau prizonierele biologiei lor şi vulnerabile bolii mintale dacă s-ar fi aventurat dincolo de sfera domestică; dacă încercau să obțină o educaţie sau o slujbă ar fi putut provoca uterul s-o ia razna din nou în interiorul trupului. (n.t.: asemenea aberații sunt considerate știință și azi)

O concepţie privind femeile ca fiind fizic şi mental slabe, aşa cum era simbolizată de eticheta de isterie, observă Cayleff (1988: 1202), a explicat şi a reimpus justificarea ideologică a femeilor ca „natural” mai potrivite pentru a creşte copii şi pentru a face muncă emoţională în interiorul casei.

Acele femei care aveau o natură independentă sau rebelă riscau în special să fie etichetate cu această „boală”, aşa cum un ginecolog (citat în Smith-Rosenberg and Rosenberg 1973: 341) s-a plâns despre femeile care aveau facultate în 1901: “Ar putea fi foarte culturalizată şi împlinită şi să strălucească în societate, dar viitorul ei soţ va descoperi prea târziu că s-a căsătorit cu dureri de cap, dureri de spate şi dureri de coloană vertebrală şi nu cu o femeie aptă să îşi îndeplinească datoriile vieţii”.

La fel, Showalter (1985: 145) citează observaţiile lui F.C. Skey despre pacientele sale considerate isterice în 1866 care manifestau „mai mult decât forţa normală, o determinare puternică, şi un caracter neînfricat”.

Eticheta de isterie a reimpus rolurile de sex dominante prin prescrierea ideii de viaţă casnică ca fiind locul sănătos şi „natural” locul pentru femei. Soluţiile terapeutice recomandate de psihiatrie pentru femei erau natural localizate în interiorul căminului – prin căsătorie, aducerea pe lume a unui copil, a răspunde mereu pozitiv la cerinţele sexuale ale soţului, precum şi prin a fi mai implicată în treburile casnice şi mai puţin în activităţi intelectuale.

De exemplu, Smith-Rosenberg şi Rosenberg (1973: 341) au observat că implicarea în activităţile de curăţenie în interioul casei era recomandată pentru „fata americană”, care ar fi putut altfel să cadă pradă isteriei.

Cele etichetate ca fiind isterice adesea erau considerate de psihiatri ca fiind „dificile, prefăcute, mulţumite de sine, nedisciplinate şi slabe moral”, care eşuau în datoriile prescrise de soţii și mame din clasa mijlocie (Jimenez 1997: 157).
Cum lupta pentru drepturile femeilor avansa în ultimele decenii ale secolului 19, eticheta de isterie a fost din ce în ce mai folosită ca „boală mintală” care se potrivea la orice, pentru orice femeie care avea un comportament considerat provocator şi care amenința rolurile prescrise sexelor, strict construite în epoca victoriană.

Psihiatria putea eticheta femeile ca fiind isterice pentru că erau „nefeminine” şi „supra-agresive” dacă aveau simpatii pentru mişcarea femeilor care cereau drept universal de vot pentru femei, sau care nu reuşeau să aibă copii la solicitarea soţului lor sau, prin contrast, pentru că erau „supra-sensibile” şi emoţionale, refuzau să mănânce sau să ţină casa în ordine, erau constant obosite, sau dispuse să plângă.

Pe scurt, eticheta de isterie putea fi aplicată oricărui aspect al comportamentului feminin şi aşa cum declară Ussher (2011: 9), a fost în cele din urmă, „legată de însăși esenţa feminităţii”. La începutul secolului, validitatea diagnosticului începea să fie contestată din interiorul profesiei, unii medici considerând-o cu regret „bună de coșul de gunoi al medicinei” (Lesegne, cited in Ussher 2011: 10).

Introducerea de către Freud şi Breuer a faimoasei lucrări cu privire la „etiologia isteriei” a subminat fundamentul somatic (fizic sau biologic) acordat acestei afecţiuni, în schimb accentuând presupusa „nevroză sexuală” a femeilor care sufereau de „isterie clasică” (Allison and Roberts 1994: 253).

Trauma sexuală – la început teoretizată ca reală, dar apoi modificată de Freud ca fiind „imaginară” (Masson 1992) — şi nu o predispoziţie organică putea mai precis să explice complexa arie de simptome nevrotice pentru asemenea femei. Chiar dacă nevroza sexuală apărea la început a fi absentă din plângerile femeilor, Freud credea că, cu destulă terapie, anxietăţile, de exemplu de a fi virgină, de a fi foarte sau prea puţin excitată de bărbaţi, sau de a dori să fie iubite, în cele din urmă ar fi ieşit la suprafaţă.

În acest mod, activitatea lui Freud a continuat patologizarea psihiatrică a femeilor dar cu o mult mai distinctă încadrare a „problemelor femeilor” ca având o natură sexuală (Allison and Roberts 1994: 255).

Ironic, aşa cum Allison şi Roberts (1994: 257–8) reamintesc, această restrângere a diagnosticului de isterie a dus la dispariţia sa virtuală la începutul secolului 20, şi la înlocuirea ei de către mai multe varietăţi de nevroze, fobii, şi alte afecţiuni de personalitate care în cele din urmă îşi găseau calea în DSM.

Reflectând valorile conservatoare ale societăţii post-război şi nevoia capitalismului de a îndepărta femeile din fabrici şi de a le reîntoarce acasă, DSM-I (American Psychiatric Association 1952) a reţinut o multitudine de diagnostice de isterie, în timp ce DSM-II (American Psychiatric Association 1968: 43) a reimpus clasificarea naturii specifice a sexului feminin de „personalitate isterică (dezordine de personalitate histrionică), după cum urmează: „Aceste modele de comportament sunt caracterizate de excitabilitate, instabilitate emoţională, supra-reactivitate şi auto-dramatizare. Această auto-dramatizare este întotdeauna căutarea de atenţie şi adesea seducătoare, fie că pacienta e conștientă sau nu de scopul ei. Aceste personalități sunt și imature, egocentrice, adesea superflue și de obicei dependente de alții”.

Însă, câștigurule celui de-al doilea val al feminismului din anii 1960 și 1970 împreună cu schimbările din compoziția forței de muncă și din apariția politicilor neoliberale au dus la așteptări alterate ale rolurilor de sex în societatea occidentală.

Femeile au rămas în continuare cele care acordau îngrijire și care întrețineau casa, totuși au devenit și din ce în ce mai vizibile în sfera publică și în lumea importantă a muncii. Noua femeie era independentă, decisă și gândea cu propria ei minte. Avea control asupra capabilităților ei reproductive și cerea respect și drepturi egale cu bărbații în sferele vieții. Femeia modernă reprezenta o amenințare clară față de autoritatea patriarhală și față de nevoia capitalismului de viitori muncitori și de o rezervă de forță de muncă.

Instituțiile societății civile de la sfârșitul secolului 20 au devenit astfel responsabile de reimpunerea diferențelor de sex și de demarcarea rolurilor de sex ca naturale, deși fundamental progresive. Așa cum se exprimă Jimenez (1997: 161), „aparent permanenta schimbare în rolurile atribuite sexelor, determinată de mișcarea feministă și de alte schimbări sociale de la sfârșitul deceniului 1960 și în deceniul 1970, a dus la o revizuire a normelor patriarhale cu privire la comportamentul „potrivit” pentru femei”.

Răspunsul psihiatriei occidentale, așa cum era exprimat de manualul DSM-III al APA (American Psychiatric Association, 1980), a fost să-și actualizeze concepțiile privind rolurile atribuite celor două sexe, să portretizeze femeia modernă ca fiind din ce în ce mai vulnerabilă bolii psihice, din cauza presiunilor tot mai mari în urma multiplelor ei roluri în societate, precum și din cauză că ar fi „abandonat” casa și familia – care erau în continuare considerate mediul ei „natural””.

Prin urmare, diagnosticul de „personalitate isterică” a fost redenumit „dezordine de personalitate histrionică” (HDP), o clasificare care rămâne în DMS și în ziua de azi. Așa cum observă Jimenez (1997: 158): „Simptomele acesui diagnostic modern au o similaritate șocantă cu cele pe care psihiatria le-a oferit pentru „histeria” din secolul 19.

Femeile considerate „bolnave de HDP” erau creionate ca „esențial o caricatură a feminității exagerate” (n.t.: adică propagandă patriarhală); simptomele pentru care erau incriminate sugerau comportament de copil, manipulator, superficial, excitabil, imatur și comportament supra-dramatic. (nota autorului: între timp, versiunea HDP din DSM-5 sună ca o diatribă transparentă din partea unor misogini împotriva unui partener feminim care – în cuvintele APA – adesea acționează în afara rolului ei de fie „victimă„ sau „prințesă” în relația cu alții (APA 2013: 668)).
Ca o categorie semnificativ „feminizată” de boală mintală însă, HDP a fost lăsată în urmă de introducerea în DSM-III a controversatei BDP, o etichetă care a fost din ce în ce mai aplicată femeilor: în jur de
75 la sută dintre toate cazurile examinate fiind femei (Becker 1997: xxii–xxiii).
Considerat o formă mai blândă de schizofrenie și de minciună, la „limita” între nevroză și pshihoză, conceptul a fost folosit în psihiatrie începând cu 1938 (Decker 2013: 196). La fel ca alte dezordini de personalitate, BPD a avut o credibilitate extrem de scăzută, chiar și după standardele, în general slabe, ale DSM, și chiar și în interiorul profesiunii „boala” este considerată de mulți ca fiind doar o altă categorie „bună de aruncat la coș” (deși așa cum Bourne (2011: 76) remarcă, pe bună dreptate, ambiguitatea unor asemenea „boli de personalitate” le face în special folositoare ca instrumente polițienești folosite împotriva abaterilor în noul secol). Un membru din comisia care a elaborat diagnosticele pentru DSM-III a declarat, cu privire la momentul în care a fost fabricată BPD, că „sindromul de „borderline” ilustrează tot ce e greșit la psihiatrie, iar această categorie ar trebui eliminată cu totul” (citat în Decker 2013:199). Președintele comisiei de elaborare a DSM, Robert Spitzer, a recunoscut, când a fost publicat DSM-III, că BPD a fost doar inclus în manual din cauza presiunilor din partea clinicienilor orientați către psihoanaliză, care l-au găsit folositor în practica lor (Spitzer 1980: 31–32). Asemenea practici au fost documentate de Luhrmann (2000: 113) care descrie perspectiva tipică a psihiatrilor despre „pacienta bolnavă de BPD”, creionată ca „o femeie furioasă, dificilă – aproape întotdeauna o femeie – din cauza relațiilor intense, instabile și a tendințelor de suicid”.

Având similarități semnificative cu afecțiunea psihiatrilor din secolul 19 pentru isterie, studiul lui Luhrmann (2000: 115) scoate la iveală ura psihiatrilor față de femeile pe care le etichetează ca fiind bolnave de „dezordine de personalitate”: ele sunt „paciente pe care nu le placi, nu ai încredere în ele, nu le vrei… Unul dintre motivele pentru care le displaci este impresia că ele sunt moral în eroare pentru că aleg să fie diferite”.

Becker (1997: xv) reimpune această perspectivă generală a etichetei BPD când declară că „nu există nici un alt diagnostic, în acest moment în folosință, care să aibă conotațiile peiorative intense care au fost atașate diagnosticului de „personalitate labilă bipolară””.

O ironie amară pentru cele care au fost etichetate cu BPD este că multe sunt cunoscute ca fiind victime ale abuzului sexual în copilărie (Ussher 2011: 81), ceva ce au în comun cu multe dintre femeile pe care Freud le etichetase ca fiind „isterice” cu un secol înainte; un tipar psihiatric de depolitizare a abuzului sexual prin ignorarea agresorului masculin și prin patologizarea mecanismelor de supraviețuire ale victimei ca fiind anormale (Caplan 1995: 237).
La mijlocul deceniului 1980, diagnosticul de isterie a dispărut din aranjamentul clinic în timp ce BPD a devenit cea mai des diagnosticată „boală de personalitate” (Bourne 2011: 76).

BPD este acum cea mai importantă etichetă pe care hegemonia psihiatrică o invocă pentru a servi capitalul și patriarhatul, prin monitorizarea și controlarea femeii moderne, prin reimpunerea rolurilor de sex pe care femeile sunt așteptate să le îndeplinească în interiorul mai fluidului mediu neoliberal.

Cu toate acestea, așa cum Jimenez (1997: 163) ne reamintește, continuitatea istorică de la isterie la BPD este clară: ambele diagnostice delimitează comportamentul potrivit pentru femei, și multe criterii sunt stereotipic feminine. Ce distinge „personalitatea labilă” de isterie este includerea mâniei și a altor caracteristici agresive. cum ar fi furtul din magazine, conducerea riscantă și abuzurile de substanțe. Dacă isterica era o femeie cu daune, femeia labilă este una periculoasă. Soția casnică supra-emoțională din secolul 19 a fost înlocuită la sfârșitul secolului 20 de Glenn Close din filmul Fatal Attraction (1987) — o victimă a eliberării femeilor, scăpată de sub control, irațională și agresivă (chiar dacă neștiind asta).

Așa cum DSM-5 declară (American Psychiatric Association 2013: 664) despre cele care ar suferi de BPD, „se plictisesc ușor, ar putea constant să caute ceva de făcut. Femeile care suferă de această afecțiune frecvent exprimă mânie intensă, nepotrivită sau au dificultăți de a-și controla mânia. Ele ar putea arăta sarcasm extrem, amărăciune sau explozii verbale. Mânia este adesea invocată când o femeie casnică sau o iubită este considerată ca fiind neglijentă, nepăsătoare sau care abandonează. Asemenea expresii de mânie sunt adesea urmate de rușine și de vină și contribuie la sentimentul că au făcut ceva rău. BPD afirmă un cod moral asupra femeii neoliberale, definind limitele independenței ei în linie cu rolurile de sex dominante, pe care femeile trebuie să le aibă în secolul 21.

Astfel, introducerea unor asemenea categorii în DSM e departe de a fi o coincidență. Prin contrast, Jimenez (1997: 166–167) declară că această „boală” avea legătură cu câștigurile sociale și culturale obținute de femei în anii 1970, când multe femei din clasa mijlocie s-au mutat în sfera publică, mărindu-și independența și rearanjând rolurile de sex”.

Aceste dezordini de personalitate definesc femeia sănătoasă mintal ca una care e reînnoită și energizată de schimbarea socială și care nu mai depinde de bărbați, dar nu e nici supărată, nici agresivă. Potrivit criteriilor, o femeie care este sănătoasă mintal își limitează sexualitatea și nu-și folosește noile puteri pentru a-i manipula pe bărbați. Împreună, aceste diagnostice demonstrează abilitatea psihiatriei nu doar de a răspunde la schimbările din aranjamentele de roluri de gen/sex ci și pentru a le limita impactul.

Boala” de personalitate cum ar fi BPD servește ca ultima versiune a clasificărilor medicale valabile, așa-zis științifice, cu care să se facă poliție și să se controleze comportamentul femeilor pe care forțele puternice din societate îl consideră deviant: la fel cum femeia din secolul 16, care spunea ce gândește și era „dificilă, era stigmatizată ca vrăjitoare, aceeași femeie din secolul 19 era considerată o isterică, iar în secolele 20 și 21 e descrisă ca „labilă (psihic)”. Toate sunt etichete care au scopul de a stigmatiza femeile. Toate sunt irevocabil legate de ceea ce patriarhatul înțelege prin a fi femeie la un anumit moment în istorie.

SUMAR
De la nimfomanie la PMDD, etichetarea femeilor cu boli psihice a fost un mecanism de succes prin care profesioniștii-psiho au câștigat prestigiu și putere în societatea capitalistă.

Așa cum am discutat în acest capitol, psihiatria a fost întotdeauna o instituție a puterii patriarhale, responsabilă de reimpunerea rolurilor atribuite sexelor ca fiind naturale și de bun-simț, în timp ce patologiza orice potențială abatere de la acestea.

Deși diagnosticele „feminizate” nu au nici o validitate, ele servesc la susținerea prerogativelor dominante economic și ideologic pentru subjugarea mamelor, soțiilor, îngrijtoarelor și (din ce în ce mai mult) a muncitoarelor.

Spre deosebire de alte instituții patriarhale, însă, psihiatria și profesiunile aliate au avut avantajul de a fi capabile să transforme condițiile trăite, experiențele și comportamentul femeilor în simptome medicale de patologie.

Așa cum Jimenez (1997: 171) a declarat despre acest proces de medicalizare, „ideile psihiatriei despre comportamentele conforme cu rolurile atribuite celor două sexe nu sunt deloc unice. Ce e unic este rolul psihiatriei în fabricarea bolii: prin reificarea sistemului de diagnostic, psihiatria traduce ideologiile de gen în coduri definibile pentru comportamentul femeilor”.

În societatea neoliberală, cerințele față de femei doar au crescut și, odată cu ele, numărul de etichete psihiatrice care poate fi aplicat celor care nu reușesc să fie productive, indivizi care se reglementează pe sine.

Astfel, cum discursul psihiatric a atins un statut hegemonic, supravegherea femeilor a continuat să fie o parte semnificativă din activitaea profesiilor-psiho.

În acest capitol, am inclus o analiză referitoare la modalitățile prin care protestele sociale și politice ale femeilor au fost patologizate de către experții în sănătate mintală; umătorul capitol va explora chestiuni mai generale de opoziție și de rezistență colectivă la capitalism și va arăta – simbolic și fizic – răspunsurile violente ale psihiatriei la acestea.

Capitolul 5 – Tinerii: Medicalizarea devianței

Protest în SUA împotriva intenţiei psihiatrilor de a-i tortura pe copii cu electro-şocuri, afişul spune “Copilăria nu e o boală psihică”.

Capitolul 5 – Tinerii: Medicalizarea devianței

Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

de Bruce M. Z. Cohen

Acest capitol ia în considerare factori cheie, economici și ideologici, din interiorul societății capitaliste, care au precipiat ceea ce poate fi descris ca „goana după aur”, relativ recentă, psihiatrică și terapeutică a diagnosticării tinerilor cu multitudine de boli mintale, din ce în ce mai numeroase. Cum regimurile de muncă s-au schimbat de-a lungul secolului 20, iar cerința ca forța de muncă să aibă abilități tot mai specializate și mai complexe a devenit tot mai mare, voi arăta că atenție acordată școlii e motivată de interesul de a obţine o supraveghere/spionare mai directă și un control mai strict al comportamentului tinerilor, această spionare fiind comisă de profesiile psihiatrice și cele asociate.

În susținerea argumentului central al acestei cărți, o analiză socio-istorică este efectuată asupra diagnosticului de ADHD, în acest moment cea mai populară etichetă de boală mintală pusă copiilor de școală și tinerilor adulți. Deși ia în considerare chestiuni de deinstituționalizare, lupta profesiilor-psiho pentru jurisdicția și puterea invadatoare a industirei farmaceutice, studiul de caz pentru ADHD, împreună cu analizele textuale ale manualelor consecutive ale DSM vor arăta că infiltrarea din ce în ce mai mare a discursului psihiatric în sistemul de educație îndeplinește această cerință importantă din partea capitalismului, prin impunerea codurilor morale dominante și a prerogativelor economice, în timp ce patologizează orice abatere sau orice rezistență la aceste tipare/modele de autoritate.

Wilkinson și Pickett (2010: 63) estimează că un milion de copii din Marea Britanie sunt (consideraţi) „bolnavi mintal” în acest moment, inclusiv unul din 10 din ce care au vârste între 5 și 16 ani. Înțelegând aceste cifre în contextul sistemului de educație, profesorii observă că „în orice școală secundară cu 100 de studenți, 50 vor fi grav deprimați, 100 vor fi neatenți, 10-20 vor suferi de dezordine obsesiv-compulsivă și între 5 și 10 fete vor avea probleme din cauza mâncatului” (Wilkinson and Pickett 2010: 63). Iar cifrele par să crească. De exemplu, în cazul “bolii de deficit de atenție/hiperactivitate” (ADHD), între 3 și 5 la sută din tinerii din SUA au fost diagnosticați astfel în anii 1970 (Conrad 2006: xi), pe când estimările actuale sunt undeva între 7 și 9 la sută din populația de tineri (Bowden 2014: 423). Studii recente din partea US Centers for Disease Control and Prevention sugerează o și mai mare rată de 11 la sută din copii de școală gimanzială și primară, inclusiv 20 la sută din populația masculină (Saul 2014: 16). Asta reprezintă o creștere a ADHD în SUA de 41 la sută în ultimii 10 ani (Saul 2014: 16). Whitaker și Cosgrove (2015: 92) estimează că 3,5 milioane de tineri din America primesc acum rețete de medicație pentru ADHD, ceea ce e „de șase ori mai mult față de 1990”.

Așa cum va fi detaliat în acest capitol, analiza mea sugerează că aria de boală psihică ce poate fi asociată cu oamenii tineri este în acest moment la 47 la sută din totalul de 374 de boli clasificate în DSM-5. Acum 50 de ani, în prima ediție a DSM, cifra era de doar 8. Această imagine impresionantă a actualei „epidemii” de boală mintală la copii poate fi pusă în contrast cu faptul că doar acum 100 de ani cazurile de boală psihică la copii erau considerate extrem de rare, fără să existe nici o patologie specifică despre care psihiatria să creadă că îi afecta pe oamenii tineri în special (Timimi 2008: 166).

Cum putem explica creșterea ratelor de îmbolnăvire și numărul bolilor mintale despre care se spune că i-ar afecta pe oamenii tineri din toate societățile occidentale în special în ultimii 35 de ani?

Criticii au indicat mai mulți factori, inclusiv considerarea psihiatrilor ca „antreprenori morali” responsabili pentru creșterea medicalizării copilăriei, nevoia de o expansiune continuă a activității profesiilor psiho în noi zone de viață publică și privată și rolul companiilor farmaceutice în distorsionarea noțiunilor de „boală psihică”, pentru a mări profiturile din consumul de medicamente (Rose 2006: 476–479).

Deși creșterea medicalizării comportamentului deviant este o temă comună a acestui studiu, autorii sunt precauți în privința unui complex dinamic aparent prin care un aspect specific al comportamentului tinerilor devine categorizat ca o nouă boală psihică de către psihiatrie (se consideră că corporațiile farmaceutice au un rol cheie aici).

Rose (2006: 480), în orice caz, a sugerat că această teză a medicalizării ar trebui temperată de o abordare mai „subtilă” și mai puțin deterministă prin care putem înțelege cum atât indivizii cât și doctorii își codifică discursiv experiențele „în relație cu o normă culturală a sinelui activ, responsabil, care face alegeri, realizându-și potențialul în lume prin modelarea unui stil de viață”.

Argumentul pe care-l dezvolt aici este mult mai simplu decât cel al lui Rose, sau cel cu privire la medicalizarea școlarilor, și mai puțin subtil poate, dar cu siguranță mai direct: ratele de boală psihică pentru oamenii tineri au crescut din cauza nevoii capitalismului de a modela caracterul individului de la o vârstă mai fragedă decât înainte.

Așa cum am documentat în capitolul anterior, neoliberalismul a permis o ascensiune a psihiatriei și profesiilor asociate și o expansiune la locul de muncă, în cercurile de training și în birourile de protecție socială și de șomaj, cu scopul de a impune auto-supravegherea prin determinarea oamenilor să-și „construiască propriul lor caracter” în așa fel încât să servească interesele capitalismului.

La fel, asemenea regimuri depolitizează și patologizează rezistența prin re-încadrarea problemelor sistematice ale mediului de muncă alienant și care nu-i împlinește pe oameni, ca fiind simptome de „boală mintală” și astfel parte din propriile eșecuri ale individului.

Când cerințele pentru pentru cetățeni mai supuși, mai competitivi și mai specializați pentru slujba neoliberală au crescut, profesioniștii-psiho și-au intensificat și ei atacurile împotriva tinerilor. Au reușit asta în special prin sistemul de educație, ca spațiu primar de supraveghere și, în consecință, de expansiune a diagnosticărilor. Acest capitol începe prin descrierea fabricării sociale a „copiilor” și „tinerilor” și prin interesul față de „obligațiile lor morale” din partea agențiilor de protecție socială.

Apoi va fi focusul cu privire la introducerii școlii obligatorii, precum și apariția „psihologiei copilului” și a „serviciilor” psihiatrice pentru copii, care au rezultat din fabricile de educație.

Analiza cu privire la bătăliile de după război pentru obținerea jurisdicției profesionale asupra copiilor „cu probleme” și cu dizabilități este bazată pe o cercetare de lungă durată și detaliată a interesului din ce în ce mai mare arătat de psihiatrie faţă de oamenii tineri din societatea neoliberală.

Fabricarea artificială a copilăriei

La sfârșitul secolului 20, Rose (1999:123) a declarat că copilăria a devenit „cel mai intens guvernat sector al existenței personale”. Asta include supravegherea căminului și școlii de către serviciile de sănătate, protecție socială și educație. Nu a fost mereu așa; de dapt, „copilăria”, ca o etapă separată și distinctă a ciclului vieții, apare doar odată cu Iluminismului și apoi se dezvoltă și mai mult în societatea industrială (Aires 1962; Conrad and Schneider 1992: 145). Înainte de această perioadă, puțină atenție a fost acordată acestor versiuni mai mici de adulți cărora le erau acordate aceleași drepturi și obligații ca restului populației. În mod specific, în secolul 19 au apărut schimbări în această perspectivă, întrucât nașterea și primii ani de viață ai unei persoane au fost reconceptualizate ca o perioadă de mare importanță pentru viitorul cetățenilor industriali și sănătății lor morale. Primii ani au fost remodelați ca timpul „inoceneței” când copilul avea nevoie de atenție specială și de ghidare din partea autorităților (Conrad and Schneider 1992: 146).
Prin urmare, în această perioadă a apărut un interes tot mai mare pentru populațiile tinere, manifestat în presă, arătat de politicieni, organizații caritabile. Acest interes a rezultat din apariția grupurilor profesionale și a problematizării tinerilor în secolul 19, care poate fi înțeleasă succint ca fiind inspirată de două condiții necesare expansiunii capitalului industrial din această perioadă; prima, cerințele economice pentru forță de muncă de a fi fizic mai sănătoasă, mai specializată, mai bine organizată și în general mai condiționată pentru regimul muncii industriale
încă dinainte ca muncitorii să intre în fabrici. A doua, cerința ideologică pentru clasele muncitoare de a se conforma noului mediu industrial, îmbrățișând normele și valorile capitalismului fără să li se opună (aceste idei au fost promovate de grupări religioase, de presă și de politicieni ca o preocupare pentru „viitoarea moralitate” a societății).

Fată, torturată cu LSD de psihiatrie şi de CIA.

Prin urmare, a existat o creștere a supravegherii apariției familiei nucleare (capitolul 6). Însă, odată cu stabilirea școlii obligatorii, în ultimele decenii ale secolului 19, aceste prerogative economice și ideologice au primit cea mai clară și longevivă formă. Stabilirea educației obligatorii s-a adresat nevoii pentru o forță de muncă mai alfabetizată și mai pregătită (Timimi 2008: 165), dar și pentru a potoli frica claselor conducătoare de ceea ce percepeau ca amenințare venind din partea unei populați din clasa muncitoare, din ce în ce mai organizată și mai politizată.

Prin urmare, noul sistem al școlilor publice a fost conceput pentru a îndeplini un rol de a doua socializare, instaurând reguli dominante în rândul viitorilor muncitori și acționând ca un spațiu în care autoritatea și moralul obligatoriu puteau fi impuse noilor cetățeni. Similar fabricii, azilului și închisorii, școala a fost stabilită ca o altă instituție de control social în societatea industrială, în care obediența față de ordinea socială putea fi reimpusă și reconfirmată, în principal prin supravegherea de către autoritățile morale, și nu prin pedeapsa fizică.

Disciplinarea copiilor prin imobilizarea lor forţată (o metodă de tortură), folosită într-un spital psihiatric în Olanda, 1938

Citând filosofia lui John Locke cu privire la educație, de unde se și inspira aparatul ideologic de stat, Scull (1993: 108) observă că „copilul trebuie să fie învățat să fie „propriul său educator ca sclav” prin răsplătirea comportamentului „potrivit” și pedepsirea și mustrarea acțiunilor care se abăteau de la acesta. Pe lângă profesia educatorilor care predau, care apărea atunci, științele psihologice puteau să joace un rol decisiv în impunerea acestei funcții ideologice a sistemului de educație. În urma legislației din anii 1930 în Marea Britanie, care a scos în afara legii munca copiilor (Dufin 2000: 330), vizibilitatea tot mai mare pe străzi împreună cu preocuparea publică față de potențiala delicvență a populației tinere din clasa muncitoare duce la tot mai multe cerințe ca stării copilului să i se acorde o atenție mai mare.

Inspirate de doctrinele creștine și naționaliste, precum și de abordările psihologice, educaționale și filosofice privind „dezvoltarea copilului” (Timimi 2008:165), multe organizații de „caritate” de „salvare a copiilor” și numeroase grupuri „filantropice” au apărut în această perioadă pentru a susține campanii prin care cereau intervenții tot mai directe, sociale și medicale, asupra copiilor în primii ani de viață, accentul fiind pus în special asupra mediului din familie și din școală.

Copil torturat cu electro-şocuri într-un spital din Anglia.

Așa cum relatează Conrad și Schneider (1992: 146), „acești reformatori, inclusiv educatorii, moraliștii și clerul au susținut filosofiile de creștere a copilului care puneau accentul asupra controlului psihologic și solicitudinii morale, în numele interesului copilului”. Pentru acești reformatori, o mare bătălie a fost câștigată prin introducerea școlii obligatorii – asta a dus la ceea ce Timimi (2008: 165) numește „o prelungită și fără precedent dezbatere publică despre condiția fizică și mintală a copiilor”. Această preocupare pentru starea de bine psihologică a cetățeanului tânăr a fost însoțită în paralel de expansiunea tot mai mare a medicinei publice în epoca victoriană în Marea Britanie.

Așa cum Porter (1997:633–634) a descris principiile de ghidare, (se susţinea că) medicina devenise o întreprindere pozitivă și sistematică, impunând supravegherea planificată asupra oamenilor aparent sănătoși și normali, precum și asupra bolnavilor, din primele zile ale nașterii până la vârsta înaintată, făcând suprapunerea între incidența condițiilor cronice, moștenite, cu condițiile instituționale și constituționale, prin ruperea îmbolnăvirii oamenilor de elemente ca venitul, educația, clasa, dieta și locuința.

La sfârșitul secolului 19, interesul medical s-a extins pentru a încorpora „întreaga economie psiho-socială” a societății (Porter 1997: 634), o atenţie din ce în ce mai mare fiind acordată educației. În mediul de la școală, interesul pentru „moralitatea” viitorilor muncitori, arătat anterior de grupările de „salvare a copiilor”, a devenit punctul focal al supravegherii științifice și managerierii oamenilor tineri de către științele psihologice, sub auspiciile identificării dificultăților de învățare și a problemelor de comportament.

În noul secol, psihiatrii și psihologii au început să observe, să monitorizeze și să evalueze clasele școlare nu pentru a descoperi patologii mintale la copil, ci pentru a descoperi care era comportamentul care era diferit de cel „normal”, așteptat de la el.

Astfel, intervențiile profesiilor-psiho în școli au fost, de la început, judecăţi morale, și nu judecăți științifice, cu privire la comportamentul “corect”, având scopul de a le impune tinerilor conceptele dominante ca însemnând „normalitatea”. Așa cum Rose (1999: 133) a sumarizat: „Concepțiile de normalitate au prins formă în jurul patologizării copiilor – a celor care făceau probleme, a celor recalcitranți, a delicvenților. Nu o cunoaștere a cursului normal de dezvoltare a copilului a dat posibilitatea experțior să devină mai pricepuți la identificarea acelor copii nefericiți, care erau catalogaţi anormali. Dimpotrivă, noțiunile experte de normalitate au fost extrapolate de la atenția noastră la acei copii care îngrijorau tribunalele, profesorii, doctorii și părinții. Normalitatea nu este o observație, ci o evaluare. Conține nu doar o judecată despre ce e de dorit, ci o poruncă și un ordin ca scopul să fie atins. Făcând asta, azi chiar noțiunea de „normal” răsplătește puterea adevărului științific și autorității expetului”.

Înainte de apariția școlii obligatorii, era o raritate când un copil era conceptualizat ca suferind de „boli mintale”, deși Timimi (2008: 166) observă că minorii și adolescenții erau ocazional încarcerați în aziluri de-a lungul secolului 19.

Însă, preocuparea pentru starea copilului și pentru generala „igienă mintală” a populației, în prima parte a secolului 20, a schimbat această perspectivă și a dus la apariția disciplinelor medicale și sociale și a organizațiilor profesionale care, pentru prima dată, s-au specializat în sănătatea copilului și a adolescentului, inclusiv în stabilirea pediatriei ca sub-disciplină a medicinei (Dufn 2000: 317). La fel, au fost stabilite de la început psihologia și psihiatria copilului (Timimi 2008: 166), care ulterior au facilitat deschiderea în Anglia a clinicii Tavistock Square, în 1920, care se lăuda cu un departament pentru copiii, care era responsabil să promoveze „conștientizarea” bolilor mintale ale copilăriei (Porter 1997: 645).
Testele de „inteligență”
În capitolele anterioare, am discutat dezvoltarea unui mediu de lucru din ce în ce mai complex de-a lungul secolului 20; în același timp, științele psihologice s-au extins în zone de
jurisdicție pentru a facilita diversificarea abilităţilor și „dezvoltării personale”, pentru a crește productivitatea și eficiența la locul de muncă, pentru a impune conformitatea față de valorile dominante ale capitalului, prin patologizarea și depolitizarea rezistenței muncitorului.

Spațiul primar pentru impunerea unor asemenea structuri de disciplină asupra viitoarei forțe de muncă, însă, va veni de la școală – aici a fost locul unde științele psihologice își vor manifesta pentru prima dată pretențiile de expertiză, în afara instituției psihiatrului și canapelei terapeutului.

Rose (1999: 135) povestește că, odată cu fabrica, școala aducea copiii împreună într-un singur spațiu unde ei puteau fi observați și judecați în masă. Diferențele individuale între copii au fost făcute vizibile de către sistemul de școală, și instituția „a încercat să disciplineze copiii potrivit criteriilor instituționale și obiectivelor instituționale” (Rose 1999: 140).

Însă, au existat cei care nu doreau sau nu puteau să se adapteze la codurile morale pentru comportament și performanța la școală. Acești oameni tineri – care au fost etichetați ca „imbecili educaționali sau slabi de minte” (Rose 1999: 140) — erau o problemă pentru autorități.

Inspirați de obsesia eugeniei pentru a marca și testa diferențele biologice și mintale în rândul populației generale (Capitolul 7), psihologii au dezvoltat Teste ale Indicelui de Inteligență (IQ), pentru a măsura performanța academică a copiilor de școală și pentru a-i separa pe cei capabili de cei mai puțin capabili. Acesta este începutul psihometriei și testărilor asociate, care de atunci s-au extins în multe arii de viață socială și economică.

Comentând asupra importanței testelor de „inteligență” Rose (1999: 143) declară că „tehnica testării a fost cea mai importantă contribuție a științelor psihologice la tehnologiile umane din prima jumătate a secolului 20. Testul transformă în rutină ansamblul complex al judecății sociale cu privire la variabilitatea individuală folosind un instrument automat, care face diferența vizibilă și notabilă.

Astfel, testul de inteligență poate fi văzut ca o tehnologie morală folosită specific pentru judecarea socială a copiilor de școală de către psihologi sub masca „științei” (Roberts 2015: 12–13). Inventatorul testului, Alfred Binet, l-a dezvoltat pentru a-i identifica „pe cei slabi de minte” care să fie trimiși la școli speciale. Semnificativ pentru contextualizarea testărilor de masă ulterioare și a scrutinizării copiilor de școală pentru inteligență, anormalități și boli mintale, Rose (1999: 142) remarcă: „Testul lui Binet a folosit criterii care erau direct educaționale și comportamentale. Ele erau evaluări directe ale nivelului de adaptare a copilului la așteptările pe care alții le aveau de la el”. Cheia pentru succesul testului lui Binet nu a fost abilitatea de a măsura cu acuratețe „inteligența” – care era imposibil să fie prezisă mai ales prin asemenea testări – ci folosirea ei administrativă în identificarea indivizilor problematici” (Rose 1999: 142).

În anii 1960, „știința” de testare a copiilor de școală s-a extins într-o asemenea măsură că a fost înscrisă în Statele Unite în pachetul medical federal Medicare, unde copiii puteau fi scrutinizați/radiografiați pentru o întreagă arie de dezordini fizice și comportamentale. Cum programele de scrutinizare în masă erau administrate de școli, Conrad și Schneider (1992: 155) declară că devenise „posibil să se stabilească diagnostice și intervenții asupra copiilor devianți într-o măsură la care „salvatorii” copiilor sclavi din secolul 19 nici nu puteau visa”.

Sub pretextul de „sănătate” pentru şcolari, aceste tehnologii morale au facilitat expansiunea profesiilor-psiho în interiorul sistemului de educație de-a lungul secolului 20, odată cu focalizarea tot mai mare pe abaterile copilăriei și cu folosirea etichetelor psihiatrice pentru a neutraliza asemenea amenințări la adresa autorității.

Apariția copilului riscant

O analiză a edițiilor succesive ale DSM privind diagnosticele care aveau legătură cu tinerii demonstrează trei chestiuni cheie în susținerea argumentului meu privind hegemonia psihiatriei.

În primul rând, psihiatria a făcut legătura între boala mintală şi comportamentul de nedorit la clasă încă de la prima ediţie a DSM. De exemplu, DSM-I a introdus „învățarea greoaie” (learning disturbance”) ca o categorie de „simptome/reacţii speciale” (American Psychiatric Association 1952: 39), precum şi boala mintală a dezordinii/afecțiunii de comportament (American Psychiatric Association 1952: 41) care a susținea că chiar și chiulul de la școală era un comportament simptomatic (într-o formă adaptată, chiulul rămâne inclusiv în DSM-5).

În al doilea rând, patologizarea comportamentului tinerilor şi a experienţelor/evenimentelor copilăriei şi adolescenţei au crescut exponenţial, de la 8 categorii de diagnostic în DSM-I, la 47 în DSM-5 (vezi Tabelul 5.1).

Tinerii au fost o piaţă de creştere serioasă pentru industria de sănătate mintală şi pentru psihiatrie (împreună cu companiile farmaceutice şi alte părţi interesate). Din analizarea DSM-urilor, clasificările şi discursurile asupra tinerilor au crescut considerabil, separat de toate celelalte zone specifice ale hegemonii psihiatrice.

Tabelul 5.1 arată cum a crescut numărul de categorii diagnostice legate de tineri apărute în manualele DSM între 1952–2013.


În al treilea rând, creşterea clasificărilor de boală mintală cu privire la tineri este fără precedent. La finalul instituţionalizării şi la începutul neoliberalismului, numărul de boli mintale care aveau ca ţintă oamenii tineri şi adolescenţii s-a dublat – de la 18 în DSM-II, la 37 în DSM-III.

În DSM-III bâlbâirea, tăcerea au devenit boli mintale (bâlbâirea rămâne în DSM-5, fiind considerată „dezordine de fluență determinată de copilărie” (American Psychiatric Association 2013: 45–47)), în timp ce dizabilităţile de învăţare, neadaptarea socială şi (mai ales) comportamentul de neguvernat al băieţilor sunt medicalizate sub etichete ca autism şi ADHD.

În anterioarele DSM-uri, referirile la „şcoală” au fost rare (cuvintele au fost menţionate doar de 4 ori în categoriile de diagnostice din DSM-I şi de două ori în DSM-II), şi totuşi în DSM-III cuvântul a fost împrăştiat în multe diagnostice, atât ca exemplu, cât şi ca punct focal pentru spaţiul de boală, expresia fiind folosită în total de 91 de ori. Multe alte cuvinte noi şi expresii asociate cu tinerii, educaţia şi timpul liber au fost introduse sub clasificări şi simptomologii în DSM-III şi acestea de obicei au crescut odată cu fiecare nouă ediţie a manualului DSM (vezi Tabel 5.2).
Pentru a putea înţelege deplin expansiunea supravegherii psihiatrice a oamenilor tineri în timpul perioadei post-război, este necesar să luăm în considerare statul social din societăţile occidentale, lupta pentru controlul asupra expertizei asupra zonelor de sănătate mintală a tinerilor şi „retardării mintale” între psihologi, psihiatri, psihoanalişti, educatori şi lucrători sociali, preocupările societății asupra moralităţii oamenilor tineri şi creşterile percepute în delincvenţa juvenilă şi crimă în acelaşi timp.

Tabelul 5.2 arată creșterea numărului de cuvinte/expresii legate de tineri în DSM, între 1952–2013

Expansiunea testării inteligenţei la populaţii din ce în ce mai tinere a permis detectarea unui număr tot mai mare a celor consideraţi „slabi de minte” sau „idioţi”. Izolați în instituţii pentru „retardaţii mentali” sau „la şcoli speciale”, Eyal et al. (2010: 78–79) observă că aceşti indivizi „social incapabili” proveneau inevitabil din clasa muncitoare şi din rândul minorităţilor, judecăţile profesionale fiind făcute pe baza ideilor dominante de „minte slabă”, care au fost atașate delicvenţei şi infracțiunilor.

Numărul de oameni tineri internaţi în instituţii pentru cei cu deficienţe mintale a crescut dramatic între anii 1940 şi 1960. Eyal et al. (2010: 114) au documentat o cifră pentru America de nord de 108.500 de elevi în 1948, care a sărit la 540.000 de studenţi în 1966 (populaţia generală de vârstă şcoală din ţară nici nu s-a dublat măcar în aceeaşi perioadă).

“Medicamentele psihiatrice îi fac pe copii să omoare”

Această perioadă de intensă instituţionalizare a unor unei mare mari de oameni tineri reprezintă tentativa psiho-profesioniştilor de a exercita control social asupra grupurilor (considerate) deviante, care puteau fi deturnate de la sistemul de şcoală publică și izolate în spaţii de management moral şi încarcerare. A fi „deficient mintal” era o metaforă convenabilă pentru indivizii devianţi şi care provocau necazuri din sistemul de educaţie. Aşa cum remarcă Eyal et al. (2010: 79): „Chiulul, delicvenţa, eplilepsia, alcoolismul, promiscuitatea sexuală şi chiar masturbarea, toate serveau ca pretexte pentru a-i încarcera pe cei cu „deficit mintal”, iar categoria de „deficit al delicvenţei” era prisma prin care problema celor „slabi de minte era analizată””.

Asemenea eşecuri morale ale delicvenţilor juvenili post-război erau conceptualizate de către psihiatrii de copii ca dovezi ale unei boli mintale grave (mult mai adesea folosind eticheta de „schizofrenie a copilăriei”) pentru care ei în mod tipic recomandau instituţionalizare psihiatrică şi „un tratament” de 20 de şedinţe de electro-şocuri (Eyal et al. 2010: 134).
Aşa cum a fost anterior discutat în Capitolul 3, deinstituţionalizarea a dus la o schimbare semnificativă în focalizarea diagnosticului psihiatriei de la boală mintală „severă şi acută” – care în mod tipic cerea un răspuns instituţional – la patologii mai puţin severe care extindeau aria lor de expertiză şi locul/spaţiul de operare.

La mijlocul deceniului 1970, a apărut un declin similar în folosirea instituţiilor pentru „cei cu retard mintal” – copii erau „canalizaţi” înapoi în sistemul de şcoli publice şi asta a justificat o urmărire (supraveghere/spionare) și mai strictă a tinerilor în interiorul sistemului de educaţie din partea psihiatriei şi profesiunilor. În momentul publicării DSM-III, în 1980, bolile mintale care i-ar fi afectat pe tineri s-au dublat misterios, iar comportamentul delicvent cum ar fi piromania, cleptomania şi alte „afecţiuni comportamentale” au fost și ele listate în clasificările din DSM.

Astfel, atenţia crescută a DSM-III asupra bolii mintale a tinerilor poate fi înţeleasă ca o consecinţă a deinstituţionalizării tinerilor devianţi din instituţiile de educaţie speciale. Odată cu trecerea către afecţiuni mintale „mai blânde”, integrarea copiilor şi tinerilor, care în trecut erau etichetați ca fiind bolnavi psihici din cauză că „învățau greoi”, în sistemul principal de şcoli necesita o supraveghere mai mare şi un control mai strict al comportamentului tinerilor în sistemul general de educaţie. Creşterea în etichetarea psihiatrică a grupurilor de tineri cu diagnostice, cum ar fi „dezordine/afecțiune de opoziție sfidătoare”, ADHD – boală de comportament – cu şi autism este o consecinţă a mutării spațiului de operare a profesiilor psiho. Eyal et al. (2010) arată că recenta „epidemie” de autism din societatea occidentală este rezultatul înlocuirii în diagnostic a termenilor „retardat mintal” cu etichete psihiatrice mai noi.

Fabricile educaţionale şi supravegherea viitoarei forţe de muncă

La mijlocul anilor 1970, şcoala primară unde învăţam în copilărie a introdus o regulă care interzicea o activitate foarte populară printre elevi la masa de prânz: inserarea de boabe de fasole prăjită în baghetele de pâine. Am fost instruiţi să mâncăm baghetele doar cu unt, boabele de fasole prăjită trebuia să rămână pe farfurie, mereu, în afara baghetei de pâine. Într-o zi, un prieten de-al meu a încălcat această regulă şi a fost prins de un profesor. Profesorul a fost total scos din minţi de această plăcere a copilului de a pune boabele de fasole în pâine, manifestată fățiș. Aveam 10 ani, dar chiar şi atunci eram curios cum funcţiona lumea aşa că l-am întrebat pe profesor de ce această activitate a fost interzisă. Asta a fost o greşeală. Răspunsul a venit pe un ton foarte ridicat şi m-a înspăimântat. Lecţia pe care am învăţat-o în acea zi a fost că dacă e ceva mai rău decât a nu respecta pe faţă regulile şcolii, era să le pui la îndoială, să ceri explicaţii despre motivul pentru care există aceste reguli; elevii care chestionau ordinele puneau la îndoială autoritatea.

Aşa cum am arătat la începutul capitolului, educaţia capitalistă serveşte atât o funcție economică, cât şi ideologică în societatea capitalistă. Elevii sunt aflabetizaţi şi învaţă să folosească numerele, pentru că asta e în beneficiul pieţei, şi în acelaşi timp învaţă să se conformeze, să se supună şi să ia de bune, ca dat, fără să se gândească la ele, normele şi valorile societăţii capitaliste, aşa cum sunt înscrise în procesul formal şi informal de şcolire. Cum neoliberalismul a avut un impact decisiv asupra şcolii în ultimii 35 de ani, funcţia ulterioară ideologică a devenit din ce în ce mai importantă. Cunoscutul profesor şi educator John Taylor Gatto (2002: 21) a declarat fără menanjamente: „Nimeni nu crede că oamenii de ştiinţă sunt pregătiţi la orele de ştiinţă de la şcoală sau că politicienii sunt pregătiţi la orele de educaţie civică sau că poeţii sunt formaţi la orele de literatură. Adevărul e că şcolile nu învaţă nimic altceva în afară de cum să fie respectate ordinele”.

Şcolile gestionează reproducerea ideologică a viitoarei forţe de muncă. Disidenţa tinerilor şi rezistenţa lor trebuie neutralizate în interesele celor care impun idealurile claselor conducătoare împotriva tuturor cetăţenilor.

În loc să fie un spaţiu care să-i înveţe pe indivizi să gândească liber, şcolile folosesc tehnici de management ştiinţific împotriva oamenilor tineri pentru a produce „fiinţe umane formale, al căror comportament poate fi prezis şi controlat” (Gatto 2002: 23). Diferenţele sau abaterile de la comportamentul care e impus sunt considerate semne de devianţă şi pot fi prin urmare etichetate ca „dificultăți de învățare” și semne de patologie. În societatea occidentală, explică Adams (2008: 114), sistemul de educaţie răsplăteşte colaborarea şi cooperarea cu profesorii, cu regulile şcolilor şi cu sarcinile prescrise pentru clasă.

Totuşi – la fel ca în cazul regulilor din şcoala mea primară – judecarea comportamentului elevilor şi cât de mult „cooperează” sau nu cu aşteptările profesorilor sunt contexte mai degrabă specifice decât universale. În loc să ţină cont de reacţiile faţă de comportamentul considerat nepotrivit sau incorect ca un produs al aşteptărilor profesionale doar ale profesorilor, Adams (2008: 114) susţine că trebuie să le plasăm în contextul lor mai larg socio-politic şi cultural. Tipul ideal de elev la care aspiră în acest moment profesorii – un elev care se conformează/supune fără probleme și care nu confruntă autoritatea – trebuie înțeles ca un rezultat care a fost re-impus de acest context mai general. Astfel, comportamentul „nepotrivit” nu reflectă în mod necesar un deranjament sau o deteriorare, ci dimpotrivă „acţiuni socio-cultrale şi politice” ale unui mediu politic general. „Poziţiile politice dominantedeclară Adams (2008: 114), „contribuie la crearea de categorii cum ar fi ‘devianţiiprin descrierea lor ca fiind potriviți şi nepotriviți. Această poziţie strict profesională e semnalul că profesia poate și chiar promovează o politică care e asumată ca fiind legitimă”.

Ştiinţele psihologice au devenit din ce în ce mai folositoare pentru profesori şi pentru sistemul de şcoli, ajutând la excluderea elevilor care provocau probleme şi la etichetarea studenţilor non-conformişti ca fiind „instabili psihici”.

Szasz a scos anterior în evidenţă caracterul absurd, vag și imprecis al simptomologiei diagnosticării, care permite ca orice aspect din comportamentul unui copil la clasă să fie înţeles ca o potenţială boală mintală. Citează un articol apărut într-un jurnal în 1962, care pleda pentru și mai multe servicii psihiarice în sistemul de educaţie, identificând următoarele simptome care ar fi sugerat patologii fundamentale în rândul elevilor de școală:

1. probleme academice – sub-perfromanţă, supra-performanţă, performanţă haotică şi chiar ne-performanţă.

2. probleme sociale cu frații, colegii cum ar fi copilul agresiv, copilul supus, copilul care se lăuda.

3. relaţii cu autorităţile paternale şi alte autorităţi, cum ar fi comportament sfidător, comportament supus, ingratitudine.

4. manifestări ale comportamentului, cum ar fi ticuri, muşcatul unghiilor, suptul degetelor… şi interese în „sexul opus” (cum ar fi „băieţii efeminaţi”) (Radin, cited in Szasz 1997: 35). (n.t.: „efeminați” rezultă din comparația cu un model fabricat de patriarhat în care toți băieții ar trebui să fie născuți ca atare, probabil modelul soldatului din armată, o brută în care forța și violența înseamnă apartenența la sexul masculin; dincolo de asta, doar niște bărbați adulți odioși, care urăsc copiii, îi pot sexualiza pe copii, însă această tendință e din ce în ce mai generalizată în societățile occidentale, din ce în ce mai patriarhale și mai autoritare).

Aşa cum a fost semnalat de construcţia recentă a categoriilor de boală mintală explicit focalizate asupra comportamentului studenţilor în şcoală (cum ar fi pierderea temei de acasă sau neatenţia la ore), rolul profesioniştilor-psiho în sistemul de educaţie publică a devenit din ce în ce mai pronunţat în ultimele decenii. La fel de profundă a fost însă și focalizarea, tot mai amplificată în era stat post-social, asupra şcolii, ca spaţiu/loc de competiţie economică, în care forţele de piaţă acţionează mai direct pentru a influenţa managementul şcolilor, procesele de predare şi în ultimul rând presiunile puse asupra tinerilor pentru a obţine note şi mai mari şi abilităţi mai multe decât anterior.

Adams (2008: 115) a descris cum politicile de educaţie neoliberale au subordonat nevoile studenţilor individuali faţă de cele ale economiei, susţinând că „de fapt, „învăţăcelul” devine „muncitor în aşteptare”, considerându-se că trebuie să plece din școală doar cu cunoștințele și abilitățile care corespund celor cerute și apreciate în lumea comercială”.

Prin urmare, comentatorii au observat cum şcolile au devenit medii sociale mult mai solicitante, ceea ce implica un mare nivel de guvernare de sine din partea oamenilor tineri (Timimi 2009: 139).

Cum guvernele occidentale au cerut ca tot mai mulți studenţi fie școliți și să fie reorientați către profesii non-industriale, calităţile elevilor de şcoală în trecut considerate potrivite și corecte (cum ar fi exuberanţa, curiozitatea şi energia) au fost înlocuite de mai multe lecţii/predare conforme cu sarcini specifice și cu munca la birou (Graham 2008: 24).

Ca urmare a presiunilor asupra profesorilor şi elevilor din mediul neoliberal, a apărut o nevoie pentru o supraveghere mai strictă a comportamentului din şcoli şi o dorință considerată de la sine de a disciplina copilul sfidător, prin aplicarea mai multor etichete de boli mintale. Aşa cum Departamentul pentru Educație și Specializare pentru Anglia și Țara Galilor declara în 2005, „o disciplină mai bună… (în şcoli) va da posibilitatea profesorilor să predea şi elevilor să înveţe” (citat în Adams 2008: 115).

Pentru a ilustra şi mai clar cum hegemonia psihiatrică a fost impusă împotriva elevilor ca urmare a necesităților capitalului de a controla ideologic cetăţenii tineri, următoarea secţiune va face profilul originilor şi evoluţiei ADHD, cea mai populară etichetă de boală mintală aplicată în acest moment împotriva oamenilor tineri.

Studiu de caz: Afecţiunea de deficit de atenţie/hiperactivitate (Attention-Deficit/Hyperactivity Disorder)

Aşa cum am observat la începutul capitolului, până la 11 la sută din elevii de şcoală din Statele Unite sunt în acest moment diagnosticaţi cu ADHD (Saul 2014: 16). Acest procent e considerabil mai mare decât procentul din alte ţări din occident. De exemplu, Zwi et al. (în Conrad 2006: xii) sugerează că Statele Unite au o rată de diagnosticare pentru ADHD între 10–30 mai mare decât cea din Marea Britanie. În orice caz, o tendinţă care uneşte toate societăţile occidentale este folosirea din ce în ce mai mare a etichetării copiilor consideraţi problematici de-a lungul timpului – în special începând din anii 1990 (Conrad 2006: xii) — şi o folosire crescută a medicamentelor/stimulanţilor ca opţiune de tratament. Perspectiva biomedicală dominantă spune că ADHD ar fi o disfuncţie neurologică a creierului. Asta, în ciuda unei lipse de orice dovezi că ar exista o cauzalitate biologică a acestei boli/afecţiuni (Christian 1997: 34; DeGrandpre 2000: 9).

O trecere în revistă a simptomelor pentru boala mintală din manualul DSM-5 scoate în evidenţă fabricarea evidentă de către psihiatrie a ADHD ca fiind un set de elemente-marcaj educaţionale – faţă de care s-au adăugat elementele-marcaj pentru locul de muncă (Capitolul 4) — al devianţei şi eşecului din interiorul sistemului de şcolarizare. Simptomologiile oferite de Asociația Psihiatrică Americană (2013: 59) pentru elementele-marcaj care denotă „lipsa de atenţie” sunt:

a. Adesea nu reuşeşte să acorde atenţie mare detaliilor sau face greşeli din neglijenţă la temele de la şcoală, de la muncă sau în alte activităţi (de exemplu, ignoră sau pierde din vedere detalii, nu lucrează cu acurateţe).

b. Adesea are dificultăţi în atenţie susţinută în sarcini sau activităţi de joacă (de exemplu, are dificultăţi în a rămâne concentrat în timpul orelor, conversaţiilor sau a unei lecturi lungi).
c.
Adesea nu pare să asculte când i se vorbeşte direct (de exemplu, e cu mintea în altă parte, chiar şi în absenţa unui element care să-i distragă atenţia).
d.
Adesea nu urmăreşte instrucţiile şi nu reuşeşte să finalizeze tema de acasă, treburile casnice, sau îndatoririle de la locul de muncă (de exemplu, începe o sarcină dar rapid îşi pierde atenţia).

e. Adesea are dificultăţi în sarcini de organizare şi în activităţi (de exemplu, dificultăţi în gestionarea sarcinilor secvenţiale; dificultăţi în a ţine materialele şi lucrurile personale în ordine, lucrează dezorganizat)

f. Adesea evită, nu-i place, sau evită să se implice în sarcini care necesită un efort mental susţinut (de exemplu, teme la şcoală sau teme acasă; pentru adolescenţi şi adulţi – pregătirea de rapoarte, completarea de forme sau revizuirea unor lucrări foarte lungi).
g.
Adesea piede lucruri necesare pentru sarcini sau activităţi (de exemplu, materialele pentru şcoală, creioane, cărţi, penare, chei, documente, ochelari, telefoane mobile).

h. Este adesea distras de stimuli exteriori (pentru adolescenţii mai mari şi adulţi, ar putea include şi alte gânduri).

i. Este adesea uituc în activităţile zilnice (de exemplu, uită să facă treburi casnice; pentru adolescenţii mai mari şi pentru adulţi, să sune înapoi, să plătească facturi, să se întâlnească cu oameni).

Ca un element de marcaj al productivităţii, schimbările făcute la diagnosticul ADHD între DSM-IV (1994) şi DSM-5 (2013) s-au concentrat asupra extinderii diagnosticului la adulţi prin introducerea de aspecte ale muncii şi vieţii în familie ca domenii adiţionale pentru simptomologie. La fel, simptomele stabilite de Asociația Psihiatrică Americană (2013: 60) pentru componentele de „hiperactivitate şi impulsivitate” ale ADHD sunt:
a.
Adesea se joacă, bătând din degete în masă sau dând din picioare când stă pe scaun.

b. Adesea se ridică în picioare când ar trebui să stea jos (de exemplu, pleacă de la bancă în timpul orelor, de la birou sau de la alte locuri de muncă sau în alte situaţii când cerinţa e să stea jos).

c. Adesea aleargă sau se caţără în situaţii în care nu e potrivit. (la adolescenţi sau la adulţi, ar putea fi limitată la a se simţi neliniştiţi).

d. Adesea e incapabil să se joace sau să participe la activităţile de relaxare în mod tăcut.

e. Adesea e „pe fugă”, acţionând „ca şi cum ar avea un motor” (de exemplu, este incapabil să fie sau să stea liniştit o perioadă lungă de timp, cum ar fi în restaurant, la şedinţe; ceilalţi ar putea simţi că e neliniştit sau dificil de a ţine ritmul cu el).

f. Adesea vorbeşte în exces.

g. Adesea răspunde la întrebare înainte ca întrebarea să se fi încheiat (de exemplu, completează propoziţiile oamenilor, nu poate să-şi aştepte rândul într-o conversaţie).

h. Adesea are dificultăţi în a sta la rând (de exemplu să stea la coadă).

i. Adesea întrerupe sau se bagă în viaţa celorlalţi (de exemplu, intervine în conversaţii, jocuri sau activităţi; ar putea să folosească lucrurile oamenilor fără să le ceară permisiunea; pentru adolescenţi şi adulţi, ar putea interveni sau să preia ceea ce fac alţii).

Clar în interiorul frazeologiei şi „simptomelor” de ADHD se află preocuparea de a medicaliza comportamentul copiilor care nu sunt uşor de controlat la clasă; este o problemă că uneori cei mici refuză să se conformeze unui ordin dat sau vieţii de la şcoală şi, prin urmare, APA a fabricat eticheta de ADHD ca un instrument de control social (şi nu ca un rezultat al unei investigaţii ştiinţifice). Aşa cum Graham (2008: 23) a remarcat corect referitor la aceste simptomologii, „cea mai mare parte din comportamentele listate sunt conectate cu (s-ar putea susţine condiţionat de) cerinţele de şcolarizare”.

Contradicţia dintre îmbinarea etiologiei biologice (n.t.: imaginară) şi tratamentul numărului crescut de oameni tineri şi spațiul educației în fabricarea etichetei de ADHD a fost şi mai mult scoasă în evidenţă de Christian (1997: 34) când declară că „clasa de la şcoală încă are o legătură intimă cu originea şi diagnosticarea cu ADHD; şi totuşi foarte puţină atenţie e acordată organizării şcolare în explicarea cazualităţii acestei boli”.

Rafalovich (2004: 21–34) a încercat să discute parţial această situaţie prin elaborarea unei analize istorico-sociale a etichetelor folosite înainte de ADHD, în procesul de a detalia atenţia din ce în ce mai mare acordată de psihiatrie „moralității” comportamentului oamenilor tineri la şcoală la sfârşitul secolului 19. Preocuparea medicală din ce în ce mai mare faţă de „imbecilul moral” a fost specific analizată de medicul George Still la începutul secolului 20 când a ţinut o serie de prelegeri la Royal College of Physicians din Londra, cerând o mai mare investigaţie ştiinţifică a „repetării controlului moral deficient ca o condiţie morbidă la copii” (citat în Rafalovich 2004: 27). Încă se credea că moralitatea avea o bază biologică, astfel că patologia putea fi suspectată dacă părea că copiii nu se dezvoltau în modul în care societatea îi desemnase să se dezvolte (de exemplu, dacă părea că un control moral potrivit asupra comportamentului copilului era absent). În orice caz, a susţinut el, asemenea copii nu ar fi trebuit confundaţi cu copilul „retardat” sau „idiot”. În urma observaţiilor sale, el a declarat că aceşti oameni tineri erau la fel de inteligenţi ca cei care arătau că sunt sub control moral şi astfel demonstrau un nivel de autonomie/independenţă în imoralitatea lor. Simptomele acestor oameni tineri cu deficienţe includeau „a fi pasionaţi”, „a fi în afara legii” şi „șiretenie-distructivă” (citat în Rafalovich 2004: 28).

Prea tineri pentru a fi trimişi la închisoare şi prea deştepţi pentru a fi consideraţi imbecili, Still susţine că această categorie de tineri a fost alăturată grupului de delicvenţi juvenili, sub-investigat şi sub-teoretizat, care oferea o ameninţarea potenţială la adresa viitorului societăţii.

În ciuda legăturii clare între ştiinţa medicală şi părerile dominante asupra moralităţii din cărţile lui Still, istoricii oficiali ai psihiatriei au continuat să-l considere pe medic ca pe un om de ştiinţă vizionar, responsabil de cercetarea originală asupra copiilor care în cele din urmă a dus la clasificarea modernă a ADHD.

Prin contrast, Rafalovich (2004) identifică preocupările tot mai numeroase față de tinerii devianţi şi de necontrolat din partea profesiei medicale ca fiind ce a stat la originea stabilirii actualei etichete care e folosită în DSM. Semnificativ la analiza istorico-socială a lui Rafalovich (2004: 29–34) este diagnosticul de encephalitis lethargica (EL)— cunoscut ca „boală a somnorosului” – de care medicina s-a ocupat în anii 1920. Recunoscută ca o boală artificial fabricată, EL poate fi înţeles ca o explicaţie timpurie pentru delicvenţă, la fel cum s-a procedat și cu alte „simptome” cum ar fi „instabilitate emoţională, iratibilitate… a minţi, a fura, atenţie şi memorie abătute, ticuri, control motor slab, şi hiperactivitate generală” (Kessler, citat în Rafalovich 2004: 30). La fel ca Still, medicul Roger Kennedy a folosit studiile de caz pentru a susţine că oamenii tineri care sufereau de EL erau de fapt „imbecili mai degrabă morali decât mintali”. Unii dintre ei „păreau plictisitori şi moleșiți, dar în ticurile şi comportamentul lor ei arătau o şiretenie care nu e compatibilă cu a defecte ale facultăților mintale” (citat în Rafalovich 2004: 32).

Aşa cum susţine Rafalovich (2004: 30), asemenea afirmaţii exemplifică un punct crucial în fabricarea diagnosticului de ADHD, în care psihiatria copilului începe să folosească diagnostice specifice cum ar fi EL pentru a pretinde că „un comportament persistent sfidător în copilărie reprezintă o patologie psihologică”. Asemenea pretenţii sunt considerate etiologie biologică a caracterului imoral al unui copil și par să fie confirmate astfel în timpul deceniului 1930 când sintetizarea şi martketizarea noilor medicamente psiho-active au cunoscut o expansiune în special în Statele Unite – conform cu interesele şi influenţa industriilor farmaceutice asupra ştiinţelor psihologice şi publicului general (Conrad 1975: 14).

În 1937, Charles Bradley a prezentat rezultatele unui studiu cu privire la impactul medicamentelor asupra copiilor de şcoală care aveau „dificultăţi de învăţare”. Studiul său a părut să arate că amfetaminele, paradoxal, îi calmau pe mulţi participanţi şi le permiteau să completeze sarcinile, pe care studiul le ceruse, cu mai puţină distragere. Acum acest studiu foarte des citat în dezvoltarea tratamentelor cu medicamente pentru ADHD, la un moment era tratată ca nefiind mai mult decât o curiozitate. Studiul lui Bradley a fost efectuat pe copii care deja mergeau la instituţii speciale şi erau deja diagnosticaţi cu „dizabilităţi de învăţare”, astfel rezultatele studiului păreau din afară ca şi cum ar fi fost relevante numai unei mici cohorte de oameni tineri care deja fuseseră excluşi din instituţiile şcoalare principale. Totuşi, un interes în îmbunătăţirea „disciplinei” studenţilor din şcoli de către ştiinţele biologice şi cercetătorii farmaceutici – sub ghidajul ajutării celor cu „dificultăţi de învăţare” – a înaintat constant de-a lungul următoarelor decenii.

În anii 1950, prima ediţie a DSM a numit un număr de dezordini mintale care au făcut direct referire la comportamentul deviant al tinerilor la şcoală (cum ar fi comportament problematic, vezi American Psychiatric Association 1952: 41), iar medicamentul Ritalin a apărut pe piaţa din SUA pentru prima dată. În urma stabilirii noului diagnostic al lui Laufer et al de „afecţiune de impuls hiperkinetic” în 1957 (Conrad 1975: 14), tulburenţa din anii 1960 a dus la o creştere a etichetării oamenilor tineri care opuneau rezistenţă ca fiind „hiperactivi”. În 1968, APA a dublat numărul de categorii de diagnostice pentru oamenii tineri, odată cu publicarea DSM-II, care conținea inclusiv o secţiune special dedicată „dezordinilor comportamentale ale copilăriei şi adolescenţei” (American Psychiatric Association 1968: 49–51).

Printre noile boli se afla şi reacţia hiperkinetică a copilăriei (sau adolescenţei) pe care APA a descris-o ca fiind caracterizată de „super-activitate, nelinişte şi atenţie redusă” (American Psychiatric Association 1968: 50).

Odată cu ajutorul „antreprenorilor morali” cum ar fi companiile farmaceutice şi Association for Children with Learning Disabilities (Conrad 1975: 16), la mijlocul deceniului 1970, hiperkineza a devenit „cea mai obişnuită problemă a copilului psihiatric” în Statele Unite (Conrad 1975: 14).

Aşa cum a fost observat anterior în acest capitol, o mutație semnificativă a avut loc odată cu producerea DSM-III în anii 1980.

Deşi deinstituţionalizarea era o ameninţare faţă de psihiatria publică, un număr relativ mic al psihiatriei pentru copii a oferit oportunităţi pentru expansiunea disciplinei medicinei în noi arii de muncă şi expertiză. Odată cu canalizarea copiilor devianţi care în trecut erau încarceraţi/izolaţi în „şcoli speciale” şi odată cu creşterea cerinţelor pentru adolescenţi de a-şi specializa abilităţile şi studiul şi după terminarea şcolii obligatorii, interesele statului în gestionarea şi controlarea tinerilor în interiorul sistemului de educaţie coincid cu interesele specifice ale psiho-profesioniştilor de a-şi extinde ariile de influenţă dincolo de la o instituţie la alta.

Reflectând asupra dorinţei comisiei de elaborare a DSM-III de a deschide posibilitatea ca bolile psihice să cuprindă o populaţie tot mai mare – unii ar dori ca toată lumea să fie considerată ca având o boală psihică – un întreg nou capitol este dedicat „afecţiunilor de obicei evidente în primul rând în primii ani ai copilăriei, în perioada de creştere şi în adolescenţă” (American Psychiatric Association 1980: 35).

Întins pe cinci pagini în acest capitol a fost noul diagnostic de „deficit de atenţie” (ADD) care, cu două sub-tipuri — ADD cu hiperactivitate şi ADD fără hiperactivitate –, a sintetizat numeroase etichete anterioare aplicate copiilor care făceau probleme (inclusiv hiperkineza şi „disfuncţia minimală a creierului”). Semnificativ aici a fost accentul tot mai mare pus asupra neparticipării copilului de şcoală (exemplele din DSM-III includ că copilul „adesea nu termină lucruri”, „adesea nu pare să asculte” şi „e distras uşor” şi „are dificultăţi în a se concentra asupra temei la clasă” (American Psychiatric Association 1980: 43)), o focalizare care nu ar trebui văzută doar în contextul clinic al expansiunii diagnosticării – o trecere de la comportamentul explicit la nivelul simplu de concentrare la şcoală – ci şi în termeni de cerințe noi din partea clasei de a „produce” elevi mai tocilari şi mai atenţi. Reflectând această schimbare, ADD devenea acum clasificarea obişnuită a ADHD în ediţia revizuită a DSM-III şapte ani mai târziu (American Psychiatric Association 1987: 50–53).

În urma acestui studiu extensiv asupra ADHD cu clinicieni, părinţi, profesori şi elevi, Rafalovich (2004: 131) a găsit că cheia pentru „descoperirea” comportamentului care prin consecinţă va fi definit de autorităţi ca ADHD este şcoala unde învață copilul. Asemenea comportament, declară ea, este „articulat într-unul din aceste moduri: ca lupte academice, denotând o inabilitate de a se implica complet în realizarea sarcinilor cerute la clasă, şi ca lupte sociale, denotând conflicte interpersonale cu alţi studenţi şi/sau profesori” (Rafalovich 2004: 131).

Aceste două spaţii de luptă la şcoală sunt adesea reflectate în simptomatologia construită de către psihiatrie din interiorul diagnosticului ADHD, iar Rafalovich (2004: 131) concluzionează: „componenta bolii de lipsă de atenţie poate fi văzută în eşecul academic, şi componenta sa de hiperactivitate poate fi întâlnită în problemele de comportament ale copilului”.

Odată cu fabricarea şi expansiunea categoriei de ADHD la numere tot mai mari de copii şi oameni tineri, accentul se mută spre lipsa de atenţie a elevului/studentului. Asta arată o reflectare a schimbării în priorităţile educaţionale în neoliberalism, de la controlul social al tinerilor devianţi din clasa muncitoare, la impunerea ideologică a moralităţii dominante asupra unei populaţii mai largi de copii de şcoală. Mişcarea către luarea în considerare a lipsei de atenţie ca patologie a avut şi un efect secundar interesant de a închide încet inegalitatea între sexe, acestă „afecţiune mintale” încă fiind dominantă în rândul populaţiei de sex masculin (DeGrandpre 2000: 147).

În urma comportamentului prescris pentru sexe, băieţii aveau o probabilitate mai mare să fie etichetaţi ca fiind gălăgioşi, agresivi, provocând probleme la ore, în timp ce fetele erau considerate de profesori ca fiind mai pasive şi mai introspective. Astfel, Rafalovich (2004: 125) sumarizează în mod corect că „chestiunea esenţială a motivului pentru care există o asemenea discrepanţă uriaşă între sexe în cazurile de ADHD are mai mult de-a face cu vizibilitatea comportamentului decât cu existenţa acestei condiţii în realitate”.

Diagnosticarea băieţilor cu ADHD a fost estimată ca fiind între 3 şi 5 ori mai mare decât a fetelor (DeGrandpre 2000: 147), o situţie care a determinat New York Times în 1994 să ajungă la concluzia că băieţii riscau să devină „o stare de proto-boală” (cited in DeGrandpre 2000: 147). Creşterea interesului asupra lipsei de atenţie în ediţiile următoare ale DSM a fost un mod convenabil în care APA a încercat să rezolve inegalitatea între sexe în aplicarea etichetei de ADHD.

În cartea sa „Saving Normal”, preşedintele comisiei de elaborare a DSM-IV, Allen Frances (2013: 142), a admis de bunăvoie despre această clasificare că: „Noi am schimbat câteva cuvinte, astfel ca definiţia [ADHD] să includă mai ușor femeile – ţinând cont că fetele au o probabilitate mai mare de a nu fi atente ca „cadeţi” şi o probabilitate mai mică să fie hiperactive decât o au băieţii”.

Dincolo de această observație a manierei impresionante în care comitetele de elaborare a DSM îşi desfăşoară activitatea (adică, se bazează pe noţiunile dominante de „bun-simţ” cu privire la rolurile prestabilite deja pentru cele două sexe ca fiind „cele potrivite”, şi nu pe vreo dovadă ştiinţifică), declaraţia lui Frances scoate în evidenţă intenţia flagrantă și scandaloasă a APA de a extinde clasificarea către grupuri care în acest moment sunt sub-reprezentate în profilul ADHD. În concluzie, această analiză socio-istorică a ADHD a demonstrat că diagnosticul a apărut în urma focalizării mai directe a profesiunilor psiho asupra moralităţii oamenilor tineri în secolul 20 şi preocupării pentru controlarea şi corectarea comportamentului deviant. Expansiunea ADHD de la o afecţiune rară la o boală populară în rândul oamenilor tineri, de-a lungul ultimilor 35 de ani, poate fi înţeleasă ca un rezultat al nevoii capitalismului de a impune disciplina, supunerea şi autoritatea în rândul viitoarei forţe de muncă, de la o vârstă din ce în ce mai fragedă.

Standardele de normalitate redefinite în clasa de la şcoala neoliberală sunt prin urmare desemnate sub lexiconul de hegemonie psihiatrică ca o preocupare pentru controlul, corectarea şi tratamentul grupurilor de copii (considerați) devianţi. ADHD, ca un exemplu clasic de medicalizare a comportamentului deviant, este poate cel mai bine sintetizat de un profesor-cercetător de educaţie specială, citat de Rafalovich (2004: 111) care, fără nici cea mai mică ironie, declară că „Ultimul lucru pe care cineva, care nu se tratează pentru ADHD, vrea să îl facă e să se ducă la şcoală”.

SUMAR
Rose (1999: 123) a comentat cu privire la importanţa oamenilor tineri în societatea industrială: „Copilul – ca idee şi ca ţintă – a devenit inextricabil conectat cu aspiraţiile autorităţilor”.

În timp, autorităţile psihiatrice au medicalizat din ce în ce mai mult aspectele experienţelor şi comportamentul copiilor.

De la testele de inteligenţă şi instituţionalizarea copiilor cu „deficienţe mintale”, la DSM-III şi la cerinţele sistemului actual de educaţie, acest capitol a explorat expansiunea focalizării profesiilor psiho asupra copiilor şi adolescenţilor, pe parcursul ultimului secol. Prin investigaţii socio-istorice, analiza seriilor de manuale DSM precum şi folosirea studiului de caz al ADHD, am demonstrat cum aşa-zişii „experţi ai minţii” au slujit la a reimpune prerogativele economice şi ideologice ale clasei capitaliste.

Pentru tineri, aceasta are loc în principal prin şcoala capitalistă, care e un alt mediu secundar de socializare a viitoarei forţe de muncă. De-a lungul dezvoltării capitalismului industrial, s-a demonstrat că profesioniştii-psiho au fost interesați de „imoralitatea” percepută a tinerilor din clasa muncitoare. Discursul psihiatric a patologizat anterior un asemenea comportament deviant, prin încarcerearea acestor grupuri în „şcoli speciale”, şi apoi, mai recent, prin fabricarea unei arii din ce în ce mai mari de boli psihice, care aveau ca ţinte specifice tinerii şi şcolarizarea.

Aşa cum a concluzionat Rafalovich (2004: 64), de la diagnosticul de EL de acum 100 de ani, la actualul ADHD, locaţia instituţională a fost o variabilă cheie în înţelegerea fabricării copilăriei ca boală psihică. El declară că „problemele de la şcoală au fost istoric văzute ca un indiciu de neadaptare socială severă şi îmbunătăţirea performanţei la şcoală este echivalată cu comportamentul social ‘potrivit’” (Rafalovich 2004: 64).

Aşa cum a fost încadrat de punctul focal neoliberal asupra individului ca loc/spaţiu de schimbare, cerinţele instituţionale ale şcolii pentru conformitate şi supunere înseamnă că acum mai mult decât oricând profesorii sunt asistați/coordonați de sistemul de psihiatrie. Focalizarea profesorilor pe concepte de „deficit individual” la tineri, comentează Adams (2008: 123), ar trebui considerată acum ca „devenind chiar și mai politică, decât psihologică”.

Vorbind în termeni mai generali despre cei care sunt forţele motrice ale medicalizării comportamentului deviant în studiul său clasic privind copii hiperactivi, Conrad (2006: 98) declară: „Cu cât mai mare e beneficiul pe care-l pot obține instituţiile, cu atât mai mare e probabilitatea de medicalizare”.

În timp ce cerinţele în schimbare ale capitalismului, aduse de expansiunea sa, activitatea profesiilor psiho s-a concentrat asupra tinerilor, iar analiza din capitolul următor investighează o instituţie a societăţii industriale care a fost supusă intervenţiilor din partea profesiilor-psiho pe o perioadă de timp mult mai lungă şi mai susţinută, şi anume familia. Va fi demonstrat că reconstruirea sistemului de familie nucleară în societatea capitalistă a servit la a constrânge, izola şi oprima femeile din motive specific economice şi că acest sistem de relaţii patriarhale a fost constant reimpus de practica profesiilor-psiho de-a lungul timpului.

Capitolul 4 – Munca: impunerea supunerii

Capitolul 4 – Munca: impunerea supunerii
Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

de Bruce M. Z. Cohen

În acest capitol, scot la iveală înlănțuirea tot mai strânsă a psihiatriei și a științelor psihologice în jurul lumii muncii.

Arăt că o asemenea expansiune a fost în slujba unor interese cheie ale profesiei psihiatrie și ale capitalismului, a servit inclusiv la legitimarea profesională și expansiunea „expertizei”, la creșterea profitului și consumului de bunuri și servicii și, cel mai important, la naturalizarea relațiilor inegale și exploative de la locul de muncă. Voi demonstra aici că este mai mult decât o coincidență că conceptualizarea muncii ca o formă de tratament sau „terapie” de către psihiatri coincide cu dezvoltarea capitalismului industrial în secolul 19.

Terapia prin muncă” continuă și azi și totuși voi arăta că rolul psihiatriei a trecut de la cel de control social și de pedepsire a șomerilor și a celor care nu erau apți de muncă, prin încarcerarea lor în azile, la o mult mai subtilă reimpunere a regimului de muncă, subjugat și permanent, și a ideologiilor de „dezvoltare personală” împotriva muncitorului, prins în chingi de societatea neoliberală.

Această explorare a conceptelor dominante de muncă și șomaj acordă o atenție specială apariției rolului hegemonic jucat de experții în sănătate mintală în interiorul locului de muncă neoliberal. Asta poate fi demonstrat prin schimbările apărute în practicile profesionale și în discursul psihiatric, exprimate în categorii de „boală mintală”, cuprinse în succesivele manuale DSM, începând din anii 1980. Analiza va arăta că psihiatria și științele aliate psihologice și-au extins ariile de jurisdicție asupra locului de muncă al munciotrului non-industrial, la porunca întreprinderii capitaliste, unde auto-supravegherea și o neîncetată „lucrare asupra sinelui” au devenit parte din nevoia din ce în ce mai mare pentru o forță de muncă eficientă, flexibilă și mobilă.

Psihiatria a fost întotdeauna o vocație conservatoare, care a încercat să reimpună și să mențină status quo-ul (n.t.: ordinea socială capitalistă), unde normele dominate și valorile dominate ale societății sunt normalizate, iar abaterile de la ele sunt patologizate.

Asta reiese în mod clar când explorăm intervențiile psihiatrice din câmpul muncii.

Natura muncii s-a schimbat dramatic în ultimii 200 de ani, relațiile de producție devenind din ce în ce mai complexe; șerbii/sclavii au fost emancipați și transformaţi într-o forță de muncă flexibilă și din ce în ce mai săracă și sărăcită din cauza expansiunii globale (a capitalismului).

(n.t.: Din nou, această carte e scrisă de un marxist din SUA/vest, care ignoră sau nu poate vedea una din realitățile fundamentale ale capitalismului: în timp ce reificarea capitalismului (munca pentru justificarea unui profit virtual – bani de aer – prin slujbe care nu produc realmente nimic, ci doar sunt folosite pentru a absolutiza dependența claselor muncitoare din vest de clasele capitaliste, conducătoare, și prin slujbe care sunt folosite ca instrumente de control social și de poliție a claselor muncitoare (aici, de exemplu, se poate vedea cel mai clar rolul capitalului de viol obținut din generalizarea capitalizării violenței bărbaților împotriva femeilor și copiilor prin prostituție, pornografie, industria de publicitate, industria media, industria militară a imperialismului); baza materială reală a surselor de profit pentru corporațiile din occident rămâne exploatarea minților și trupurilor și resurselor populațiilor din „lumea a treia”, inclusiv cele numite „țări aflate în dezvoltare”).

În același timp, ce nu s-a schimbat este intervenția discursului psihiatric cu privire la cerințele economice de la locul de muncă. Pentru a da un singur exemplu, într-o după-amiază m-am trezit că laureații premiului Nobel pentru psihologie sugerau că tendința mea de a lucra noaptea și de a nu mă trezi cu noaptea-n cap era un semn de “Machiavellianism, psihopatie secundară și narcisism exploatativ” (Jonason et al. 2013: 538). Evident, unii dintre asistenții psihiatriei s-au trezit cu noaptea-n cap pentru a se pune la punct cu teoriile de psihologie evoluționară și cu prolema vampirilor. Autorii cel puțin au recunoscut că studiul lor ar fi putut fi limitat de faptul că studenții predominau în grupul pe care-l studiaseră; „preferințele de a fi activ noaptea ar putea fi mai accentuate la studenții din facultăți”, declară Jonason et al. (2013: 540), „din cauza libertății de a sta mai mult noaptea și nevoii mai mici de a lucra ziua, prin comparație cu alții”. În spatele demenței care a determinat un asemenea studiu stă un mesaj moral serios, inspirat din nevoile societăților neoliberale de a avea cetățeni și muncitori cuminți, care se trezesc cu noaptea-n cap și se duc la culcare la ore rezonabile. O idee sumarizată mai general de Phil Brown (1974: 47–48) când declară că „fiind gardieni ai moralității, structurile psihiatrice și psihologice trebuie să cuprindă în textele lor definiții ale bolii mintale care reflectă cel mai bine valorile sociale dominante ale burgheziei”.

Tratamentul moral și etica muncii

Așa cum am arătat în Capitolul 2, crucial în formarea celor care lucrau în aziluri – ulterior au fost redenumiți „alieniști” și apoi psihiatri” – ca grup legitim care să gestioneze nebunii a fost însușirea filosofiei „umaniste” și a „tratamentului moral” de la Pinel și Tuke. În linie cu valorile dominante ale începutului societății industriale, expunerea la și reimpunerea comportamentului potrivit puteau corecta caracterul deviant. În teorie, „nebunul” nu mai putea fi pus în lanțuri, torturat și aruncat în închisori de către societate, în schimb trebuia să fie învățat cum să se comporte și cum să acționeze potrivit, fără teama de a fi pedepsit. Comportamentul bun avea să fie răsplătit cu „grijă umană” și cu potențialul de a se realătura lumii din afara instituției. Bâta a fost înlocuită de morcov; atâta timp cât pacientul putea învăța regulile și comportamentul în noua societate, bâta nu mai era folosită împotriva sa.

La fel ca în cazul închisorii și al lagărelor de muncă (workhouses), una din trăsăturile primare ale tratamentului moral de la azilul York Retreat a fost importanța muncii în regimul de zi cu zi al deținuților și o ură față de lipsa de activitate. Chiar dacă munca avea puțină valoare în sine, reimpunea un imperativ moral în mintea deviantului (n.t.: vezi n.t. de mai sus). Cum a reflectat Foucault (1988a: 247), „munca trece pe primul loc în „tratamentul moral” așa cum a fost practicat la Retreat.

În sine, munca posedă o putere de constrângere superioară tuturor celorlalte forme de coerciție fizică, în sensul că regularitatea orelor, cerințele de atenție și obligațiile de a produce îl detașează pe „suferind” de libertatea minții, care i-ar putea fi fatală, și îl implică într-un sistem de responsabilități.

Samuel Tuke era de părere că „din toate modalitățile prin care pacienții ar putea fi induși să se constrângă pe sine, angajarea regulată este poate cea mai eficientă la modul general” (citat în Scull 1989: 90).

Sub un asmenenea regim al „tratamentului”, munca avea o valoare morală în auto-reglementarea comportamentului deviantului. Asta era o nouă formă de supraveghere morală în societatea industrială și una care era aplicabilă și prizonierului din închisoare, și săracului și nebunului, precum și muncitorului din fabrică. Această autoritate morală a acestui tip de management și de regim zilnic, așa cum a fost găsită în societatea capitalistă, este cea care a ajutat psihiatria să extindă instituțiile pentru nebuni din Europa și din America, în secolul 19.

Crucial în impunerea cu succes a psihiatrilor ca „experți ai minții” a fost însușirea de către ei a tratamentului moral ca „sistem științific” de îngrijire pentru managenentul nebunilor care – mai mult decât o coincidență – se conforma tocmai valorilor ordinii sociale dominante.

Așa cum a observat Pollard, capitalismul industrial cerea „o reformă a „caracterului” din partea fiecărui om al muncii, din moment ce caracterul anterior nu se potrivea noului sistem industrial” (citat în Scull 1989: 91). Un nou set de norme competitive trebuia să fie învățat și internalizat prin noi instituții de tehnici disciplinare mai degrabă decât prin coerciție, și asta s-a aplicat la fel de mult celor etichetați ca „nebuni”, precum și restului societății.

Astfel apariția și succesul tratamentului moral poate fi deplin înțeleasă în interiorul contextului mai larg social și economic în care și-a făcut apariția, un punct asupra căruia Scull insistă (1989: 92) când face observația: „Insistența asupra importanței internalizării normelor, concepției despre cum trebuie făcut ceva, și chiar natura normelor care trebuie să fie internalizate – în toate aceste privințe putem vedea cum atitudinea care se manifestă către nebun este o paralelă a transformărilor contemporane din tratamentul altor devianți și celor normali”.

În urma filosofiei tratamentului moral, regimuri de muncă au fost stabilite în instituții pentru nebuni, astfel că șanșele pentru lipsa de activitate a acestor populații deviante puteau fi reduse la minimum, iar etica muncii putea fi impusă ca parte din noua și dominanta abordare a „îngrijirii”.

Ferme au fost atașate azilurilor pentru a oferi oportunitatea pentru „tipul de angajare regulată care trebuia să ajute la refacerea minții oamenilor” (Scull 1993: 150). Însă, în timp ce insista asupra beneficiilor terapeutice ale tratamentului moral, pe măsură ce azilurile deveneau tot mai mari, munca făcută de pacienți a devenit mai orientată către scopurile azilului.

La fel ca în închisori, deținuții din aziluri se trezeau „angajați” în spălătoriile azilurilor, ca muncitori la ferme și pentru preluarea altor sarcini gospodărești din interiorul instituției (Scull 1993: 288–289).

Astfel, „terapia prin muncă” a devenit un pretext și o scuză pentru ca pacienții să fie folosiți ca muncă neplătită (n.t.: sclavi) în administrarea fără costuri a unei instituții. Asta va fi o constantă în existența pacienților internați, până când asemenea instituții au fost eliminate/depășite în ultima jumătate a secolului 20, Brown (1974:51) comentând cu privire la instituțiile psihiatrice din anii 1970 că munca grea, credința în superiorii deținuților și în reguli au fost învățate și susținute de o vastă arie de amenințări disponibile personalului spitalului. Tot ce era făcut pacienților este văzut ca ceva care era făcut pentru pacienți – „terapia prin muncă”, „terapia recreațională” etc.

Astfel munca neplătită din instiuții și din „terapia ocupațională” este extrasă de la pacienți sub pretextul că ar fi fost „grijă” față de ei și „ajutorare” a lor.

Umanizarea” Muncii
Impactul științelor psihologice asupra mediului de muncă din afara instiuției nu s-a resimțit până după al doilea război. Boomul economic post-război a creat un mediu de lipsă de forță de muncă și, în aceste circumstanțe, elitele economice au devenit din ce în ce mai interesate de „psihologia” „muncitorului productiv”. „Managerii de afaceri, asediați de ratele mari de absenteism și de venire la slujbă”, reiterează Napoli (citat în Cautin et al. 2013:43) despre situația din America, au avut un interes fără precedent în angajarea muncitorului potrivit și în păstrarea lui mulțumit la muncă. Managementul a făcut apel la psihologi… iar producția de testări psihologice a crescut rapid. Studiile arată că în 1939 doar 14 la sută din afaceri foloseau asemenea testări; în 1947 proporția a crescut la 50% și în 1952 la 75%.
De la găsirea și menținerea „muncitorului potrivit” prin testări psihologice, s-a dezvoltat ideea asociată a „muncitorului fericit” – un angajat care, prin reimpuneri pozitive, putea să crească ratele de productivitate, adică profiturile.
Munca nu mai era văzută ca o necesitate pentru supraviețuire în societatea capitalistă, ci ca un spațiu/loc de îmbunătățire, și, important, un spațiu de îmbunătățire a sinelui, a persoanei.

Rose (1999: 56) a sumarizat această așa-zisă „umanizare” a muncii, „corect organizată, munca productivă e cea care-l poate satisface pe muncitor, activitatea de a munci în sine poate oferi răsplată personală și relații sociale pentru cei implicați în ea; munca bună poate fi un mijloc de auto-realizare”.

Științele psihologice au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea noilor tehnici pentru selecția, managerierea și îmbunătățirea forței de muncă (Rose 1999: 82), și ramurile psihologiei ocupaționale și industriale s-au extins semnificativ în această perioadă.

Schimbările din baza industrială a capitalismului din anii 1970 au servit la expansiunea practicii profesioniștior-psiho și mai mult. Cum sectorul manufacturier a fost înlocuit în importanță economică de creșterea în industirile de servicii (n.t.: vezi nota de mai sus), schimbarea abilităților a fost necesară și în forța de muncă.

Munca tradițională manuală intra în delin în timp ce apărea o discrepanță izbitoare în calificări, în interiorul ocupațiilor non-industriale. Astfel, forța de muncă a fost pusă sub presiunea din ce în ce mai mare de a se „adapta” și de a-și „mări priceprea”, pentru a răspunde nevoilor schimbării pieței oamenilor muncii. Noile aptitudini cerute de angajatori includeau priceperi sociale, priceperi de rezolvarea a problemelor, munca independetă în echipă, o abordare flexibilă a muncii, precum și muncitori care se puteau specializa și mai rapid.

În viitor, oamenii vor fi obligați să demonstreze un înalt nivel de „angajare” la locul de muncă și ce Elraz (2013: 810) numește „un sine care se poate vinde”, care va fi „asociat cu așteptările constante de a performa, de a face impresii bune asupra managenemtului, de a se promova pe sine și de a se „vinde” pe sine ca un produs atractiv: fără „defecte”, „slăbiciuni” sau „limitări”, întotdeauna gata să fie și să facă „mai mult”.”

Această nouă „subiectivitate a muncii” (Rose 1999: 106) a însemnat că muncitorul individual a devenit un loc cheie pentru intervenția psiho-profesioniștilor în societatea neoliberală. Am trăit un exemplu al acestei intervenții la prima mână când am fost angajat la Training and Enterprise Council în Anglia la începutul deceniului 1990. Atât „clienților” angajați, precum și șomerilor li se oferea șansa să urmeze un program neuro-lingvistic, finanțat din bani publici, un fel de reprogramare, o formă orientată către afaceri a terapiei neuro-cognitive. Prezența acestei „inițiative de training” este o mică demonstrație a modului în care științele psihologice s-au infiltrat în mediul de muncă în această perioadă – cei care trebuia să fie re-calificați, reformați, recalibrați trebuia să învețe în aceste ședințe că drumul către un succes satisfăcător, real, de lungă durată și personal era să-și examineze propriile lor slăbiciuni și să-și confrunte propriile lor bariere pentru a obține o slujbă. Discursul programării neuro-lingvistice se potrivea perfect cu noțiunile dominante referitoare la sine, care trebuie făcut să se poată vinde, unde succesul în angajare era instrinsec legat de actualizarea personală a persoanei; o creștere a nevoii din interiorul capitalismului neoliberal de a „lucra cu ego-ul muncitorului” (Rose 1999: 113).
Ideile de „gândire pozitivă” și de oportunitate de „dezvoltare personală”, aduse de expansiunea profesiilor-psiho în lumea muncii, au fost băgate în cap angajaților și șomerilor prin îndoctrinare.

Ehrenreich (2009: 45) relatează experiența muncitorilor non-industriali, care erau concediați, după cum urmează: „La ședințele de socializare, atât în tabere, cât și în ședințele motivaționale disponibile șomerilor, am găsit peste tot același sfat unanim de a renunța la mânie și „negativitate” în favorea unei abordări entuziaste, optimiste și recunoscătoare față de criza imediată personală. Oamenilor care fuseseră concediați de la slujbe și care se cufundau în sărăcie cruntă li se spunea să-și vadă condiția ca pe o „șansă/oportunitate” care trebuie îmbrățișată… Deznodământul promis era un fel de „vindecare”: fiind pozitivă, o persoană ar fi putut să nu se simtă mai bine în timp ce-și căuta slujbă, dar așa putea ajunge la o rezolvare mai rapidă, mai fericită”.

Aș susține că ceea ce e considerat de angajatori, manageri, de oficialii de la protecție socială, de consilierii în muncă și de psihologii ocupaționali ca fiind „gândire negativă” e de fapt continua abilitate a oamenilor de a se gândi critic la situația lor și de a o analiza într-un context politic mai larg. Asta este antiteza angajatului de la care se cere să fie supus și disciplinat sau a cetățeanului șomer în societatea neoliberală, iar profesiile-psiho au încercat să depolitizeze și să individualizeze asemenea gândire, prin expansiunea conceptelor hegemonice de „fericire”, „gândire pozitivă” și „sănătate mintală pozitivă”. Așa cum psihoterapeutul Richard Brouillette (2016) a recunoscut recent, o concentrare asupra narațiunilor individuale de către profesie înseamnă că „terapia ar putea ușor deveni o armă a statului încercând ‘să-i vindece’ pe cei care nu vor să asculte sau care au o reținere de a munci, având potențialul de a limita conștientizarea politică și socială a oamenilor în beneficiul celor pe care-i slujește”.

Rose (1999:114) a remarcat că o concentrare asupra gândirii mintale pozitive la locul de muncă a inclus politicile managementului care aveau scopul de a „îmbunătăți sinele, auto-acceptare, creșterea motivării, investiția în trai, perspectiva unificată asupra vieții, reglementarea din interiorul individului, independența și adevcarea/ajustarea relațiilor interpersonale”.

Prin contrast, boala mintală la locul de muncă poate fi pe larg concepută ca fiind opusul, de exemplu cei care sunt percepuți ca având relații interpersonale proaste și care au trăsături de personalitate „negative” își limitează potențialul de creștere”/ „dezvoltare” (adică cei care sunt introvertiți, timizi, melancolici și pesimiști).

Actuala prevalență a bolii mintale în rândul forței de muncă este estimată la 1 din 4 muncitori.

Partnership for Workplace Mental Health (2006: 6) estimează că costul indirect anual al bolii psihice pentru angajatorii americani ar putea fi de 100 de miliarde de dolari. Pe când o analiză directă marxistă ar sugera că alienarea din ce în ce mai uriașă a muncitorilor în neoliberalism duce la mari niveluri de boală, inclusiv la boli mintale (de ex Robinson 1997; Rosenthal 2010; Rosenthal and Campbell 2016), e nevoie să luăm în considerare intervențiile sistemului de sănătate mintală în lumea muncii, ca fiind din ce în ce mai folositoare în termeni ideologici, justificând precaritatea condițiilor în care muncim în prezent ca fiind naturală și inevitabilă.

Susțin aici că desemnările bolii mintale sunt din ce în ce mai concentrate asupra lumii muncii și servesc un rol important în depolitizarea relațiilor de angajare. În loc ca disparitățile relațiilor de putere din mediul muncii să fie recunoscute, sunt fabricate mereu categorii noi și/sau în schimbare de diagnostice ale bolii mintale care îi îndeamnă pe muncitori să-și problematizeze sinele și nu organizarea sau societatea în general.

Tabelul 4.1 arată cantitatea de terminologie legată de muncă folosită în fiecare ediție a DSM. Numărul de asemenea expresii a crescut semnificativ pe parcursul timpului, de la 10 în DSM-I la 387 în DSM-5. Referirile la „muncă”, „muncind” sau muncitor” sunt în special evidente în afecțiunile mintale începând cu 1980, iar în DSM-5 folosirea acestor expresii legate de muncă a crescut cu o treime (merită menționat că parte din această creștere este datorată introducerii locului de muncă în diagnosticele ADHD definite de școală, o clasificare pe care Conrad (2007: 139) a denumit-o ca reprezentând „medicalizarea sub-performanței”).

Tabelul 4.1 arată creşterea folosirii expresiilor legate de muncă/locul de muncă în DSM, între 1952–2013

Așa cum e de așteptat, DSM-III din 1980 arată o mare creștere a referirilor la terminologia locului de muncă. În urma consturirii DSM-III, un număr de clasificări de boli mintale a apărut, care au încercat în mod specific să patologizeze comportamentul și personalitatea, trăsăturile de personalitate, care erau văzute ca limitând priceperile dorite și rolurile muncitorilor de la locul de muncă neoliberal; acestea includ „dezordinea dezinhibată de implicare socială” și „dezordinea de anxietate socială”. Pentru a ilustra argumentul meu pentru locul de muncă ca un spațiu/loc de hegemonie psihiatrică voi exemplifica ultimele diagnostice printr-un studiu de caz.

Studiu de caz: Afecțiunea de anxietate socială

Prima dată clasificată în DSM-III (American Psychiatric Association 1980: 227–228) ca fobie socială sub un lexicon notoriu – și cu toate acestea din ce în ce mai folositor – de afecțiuni de anxietate, simptomul principal al afecțiunii de anxietate socială (SAD) era „o teamă persistentă, irațională de/și dorința irezistiblă de a evita situații în care individul ar putea să fie expus scrutinului examinării analizării din partea altora” (American Psychiatric Association 1980: 227). Cum a recunoscut Lane (2007: 72–75), dezvoltarea acestui diagnostic de către comisia care a lucrat la DSM-III a avut puțin de-a face cu vreun studiu științific despre subiectul acesta și mult mai mult de-a face cu obținerea unui set de criterii descriptive, inclusiv comportamentale, sub privirea atentă a patronilor farmaceutici cum ar fi Upjohn. Deja în anii 1990, fobia socială a fost denumită „dezordinea afecțiunea deceniului” (Aho 2010: 191); această situație a fost semnificativ facilitată – nu pentru ultima dată – de relaxarea din criteriile de diagnostic, prin ștergerea expresiei „irezistibilă dorință de a evita” din ediția revizuită a DSM-III (American Psychiatric Association 1987: 241).
Cum doar afecțiunile mintale de dependență de alcool și depresiile majore afectează mai mulți oameni, cei care în acest moment suferă de SAD în Statele Unite sunt estimați la a reprezenta cel puțin 13 la sută din populație (Aho 2010: 191).
Dacă au existat vreodată încercări de a exclude comportamentul „normal” din criteriile pentru SAD, acestea au dispărut cu totul odată cu publicarea DSM-5 (American Psychiatric Association 2013: 202). Acum primul simptom al afecțiunii este „o teamă marcantă sau anxietate legată de o situație sau mai multe în care individul este expus unei posibile examinări din partea celorlalți. Exemplele includ interacțiunile sociale (de exemplu, a purta conversații, a întâlni oameni necunoscuți), a fi observat (de exemplu, a mânca sau a bea) și a se exprima în fața altora (de exemplu, a ține un discurs).

Cititorii se pot gândi dacă au avut anxietăți similare în asemenea situații sociale, se poate susține că mulți dintre noi am avut. Este acesta un comportament normal – o iritare că ar putea exista o imperfecțiune legată de ceva care poate ne face tocmai cine suntem – sau este o patologie, o boală care necesită tratament? Criticii au susținut că invenția de către APA a SAD reprezintă medicalizarea cu succes a timidității, care este o emoție naturală și umană (Lane 2007; Scott 2006). Astfel, diagnosticul poate fi conceptualizat ca o etichetă aplicată celor care deviază de la normele dominante neoliberale ale cetățeanului model și muncitorului care acum trebuie să fie serviabil, afirmativ, încrezut, îngâmfat, gregar, sociabil și un oportunist agresiv. Așa cum Scott (2006: 134) comentează, „din cauza dezvoltării etichetei de SAD, profesioniștii psiho susțin acum că „a fi timid este o barieră nu doar în relațiile interpersonale și ci pentru promovarea carierei și interacțiunilor civile cu străinii, cu cunoștințele și cu prietenii”.

Există mai multe motive cheie care au fost oferite de cercetători pentru „descoperirea” și expansiunea SAD. Acestea includ influența companiilor farmaceutice asupra unor asemenea „diagnostice dubioase” care au potențialul de expansiune jurisdicțională a psihiatrilor și profesiilor aliate și de promovare a timidității ca o problemă medicală de către grupuri de lobby și de instituții de cercetare (Conrad 2007; Lane 2007; Moynihan and Cassels 2005; Scott 2006).

Însă, deși există multe dovezi care sugerează că acești factori au un impact semnificativ asupra expansiunii SAD în societatea occidentală, ei nu explică de psihiatria a luat timiditatea în colimator când a trecut-o prima dată ca boală psihică în DSM-III. O asemenea analiză implică o examinare socio-istorică mai largă a principalei funcții pe care o îndeplinește psihiatria în societatea occidentală. Aho (2010: 201) a fost unul dintre cei care a oferit o asemenea critică cu privire la cei care susțin (exclusiv) perspectiva economică a medicalizări și care spun că ar fi pur și simplu o conveniență capitalistă între industria farma și organizațiile psihiatrice și cei care inventează noi boli în DSM”. În schimb, el declară că „înainte ca profesioniștii medicali și conglomeratele farmaceutice să profite de patologizarea anumitor comportamente, o rețea de înțelegeri/sensuri istorice era deja în funcțiune, lucrând în culise pentru a determina ce trebuie explicat ca însemnând normal și anormal” (Aho 2010: 201).
Așa cum am arătat la începutul cărții, insituția psihiatriei nu operează într-un spațiu vid, cumva deasupra normelor de zi cu zi și valorilor din societate, dimpotrivă, este o profesie cu un zel conservator special pentru a menține ordinea socială actuală, prin activitaea ei.
Când un comportament devine inacceptabil pentru nevoile capitalismului, profesia caută să patologizeze asemenea abatere. Acest proces nu se întâmplă peste noapte, ci se amplifică prin dezbatere, cercetare și mișcare către o atac colectiv al psihiatrilor asupra unor asemenea zone. În acest caz, cercetarea asupra timidității făcută de Philip Zimbardo (1977)—fostul președinte al American Psychological Association — este văzută ca cheie către dezvoltarea fobiei socială ca o categorie de boală mintală. Semnificativ, studiul său nu sugerează că timiditatea era o boală mintală, ci dimpotrivă observa o temere/preocupare că oamenii cu asemenea trăsături probabil aveau să fie serios dezavantajați pe măsură ce societatea se schimba. Zimbardo (1977: 5) comentează asupra „condiției”: „Timiditatea este o problemă personală vicleană, care atinge asemenea proporții endemice încât poate fi justificat numită boală socială. Tendințele din societatea noastră sugerează că va deveni tot mai rea în anii care vin, pe măsură ce forțele sociale măresc izolarea noastră, competiția și singurătatea. Dacă nu începem să facem ceva curând, mulți dintre copii și nepoții noștri vor deveni prizonieri ai propriei lor timidități”.

Trăsăturile timidității – inclusiv rușinarea, neîncrederea în alții și o lipsă de afirmare de sine (Zimbardo 1977: 13) — erau conceptualizate ca fiind din ce în ce mai problematice în societatea contemporană și prin urmare necesitau o atenție justificată din partea activității psihiatrice. Aceasta este o acceptare tacită că un asemenea comportament nu a fost stabilit ca boală mintală în urma unor testări riguroase, ci dimpotrivă că a fost dictat social și cultural; timiditatea devine „o boală socială” (adică o devianță socială) care are nevoie de tratament. Astfel, „ascensiunea fobiei sociale”, declară Cottle (1999: 25), ne dă posibilitatea să vedem nu doar cum s-a stabilit anatomia unei boli specifice, ci mai ales să distingem de la început natura inerent subiectivă a medicinei psihiatrice și a forțelor culturale care ajută la stabilirea graniței dintre ceea ce ni se spune să gândim ca normal și ceea ce ni se cere să considerăm că e patologic.

Preocupați de nevoia de muncitori care să se conformeze normelor dorite și valorilor neceare pentru a „reuși” în societatea neoliberală, profesiile-psiho au stigmatizat și i-au transformat în „ceilalți” (n.t.: în original „othered” de la „other”, „celălalt” în civilizația occidentală este cel care trebuie cucerit și convertit, „othering” face parte din procesul de colonizare) pe cei considerați timizi, introvertiți sau muncitori reticenți. Acest proces al etichetării psihiatrice a timidității ca boală mintală a fost anterior evidențiat de Scott (2004: 133) care a recunoscut că, prin comparație, sinele non-timid întruchipează valorile culturale ale societăților contemporane occidentale: ambiția, insistenţa, competitivitatea și individualismul (n.t.: de fapt auto-izolarea). Idealul dominant poate fi folosit pentru a-i stigmatiza pe cei care eșuează să se ridice la asemenea așteptări, ale căror diferențe sunt atribuite patologiilor individuale și nu ca fiind rezultatul unei ideologii culturale nerealiste.

Succesul hegemoniei psihiatrice se vede aici clar, pentru că din momentul fabricării artificiale a fobiei sociale în 1980, muncitorii au devenit mai înclinați să se auto-eticheteze și să considere posibilitatea de terapie și de tratament cu medicamente pentru eșecurile de a fi mai sociabili și mai pozitivi și afirmativi la locul lor de muncă.

Această situație a fost și mai mult legitimată de extinderea profesiilor-psiho în zonele de șomaj, pregătire pentru slujbă și muncă, reimpunând atenția neoliberală asupra sinelui-ca-spațiu-de-schimbare, în timp ce, simultan, depolitizând mediul de muncă din ce în ce mai alienant și presiunile constante asupra angajaților de a-și perfecționa abilitățile și de a fi „mai angajabili” pe piața oamenilor muncii (Elraz 2013). Prin patologizarea unor asemenea trăsături „de nevânzare/care nu pot fi vândute”, Lane (2007: 208) susține că ce e considerat ca fiind comportament acceptabil în rândul populației a fost restrâns într-o asemnea măsură că acum „avem tendința să credem că a fi participant activ la activitățile comunității, cultivarea priceperilor sociale (a deveni „o persoană populară”) și dezvoltarea de conștiință de grup sunt scopuri naturale, universale și obligatorii”.

SUMAR

Așa cum Roberts (2015: 24) a arătat cu privire la recenta expansiune a folosirii etichetei de „autism” de către profesiile psiho, patologizarea timidității reflectă dorința capitalului neoliberal pentru „muncă emoțională” din interiorul forței de muncă. „Nu mai e de ajuns doar să transformi un produs”, declară Roberts (2015: 24), „acum trebuie să o faci zâmbind, cu ‘sinceritate’, cu o abordare prietenoasă.”

În acest capitol am analizat implicarea profesioniștilor psiho în zona de muncă de la utilizarea ei ca o formă de „terapie” pentru cei care nu aveau activitate în secolul 19 la idealurile neoliberale dominante de a fi angajabil și de productivitate în actualele DSM. Reimpunând prerogativele ideologice pentru muncitori de a se concentra asupra eșecurilor individuale și nu asupra realității sociale a exploatării lor colective în capitalism le-a permis „experților minții” să-și extindă zonele de jurisdicție în birouri, fabrici, în interiorul familiilor și locuințelor și – așa cum vom vedea în capitolul următor – în interiorul școlilor.

În 2014, Biroul de statistici ale forței de muncă a clasificat psihologii industriali-organizaționali ca ocupația care crește cel mai rapid în Statele Unite, iar Farnham (2014) a remarcat despre profesie că „expertiza ei rezultă în angajări mai bune, creșterea productivități și reducerea și scăderea costurilor cu forța de muncă”. Între timp, Departamentul de muncă și pensii al guvernului din Marea Britanie a impus recent consilierea obligatorie pentru sănătate mintală pentru șomeri și posibile sancțiuni pentru cei care refuză asemenea „tratament” (Gayle 2015). Din nou, vedem aici expansiunea profesioniștilor psiho pe măsură ce își aliniază „expertiza” și „știința” la cerințele capitalismului.

Contrar față de ceea ce managerii ne spun, infiltrarea psihiatriei și profesiilor aliate în viața și munca noastră nu este un pas progresiv în domeniul sănătății, ci dimpotrivă semnalează spionarea și supravegherea mai directă și mai apropiată și controlul social al muncitorilor în neoliberalism.

Capitolul următor analizează cum viitorii muncitori au devenit și ei deja victime ale acestei hegemonii psihiatrice prin supravegherea mai directă și mai strictă a comportamentului lor în sistemul de educație.

Capitoul 3 – Hegemonia psihiatrică: boala mintală în societatea neoliberală

Capitoul 3 – Hegemonia psihiatrică: boala mintală în societatea neoliberală

Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

de Bruce M. Z. Cohen

Capitolul anterior a făcut o critică a economiei politice a bolii mintale, concentrându-se asupra modului în care profesioniștii-psiho susțin baza economică (a capitalismului), de la apariția tratamentului moral și a sistemului de azil în secolul 19, până la actuala fabricare artificială a profiturilor prin expansiunea pieței medicamentelor.

Demonstrând declarația lui Marx și Engels (1965: 37) care au arătat cum capitalismul „trebuie să-și facă cuib peste tot, să stabilească legături peste tot”, am arătat că sistemul de sănătate mintală generează o rată în creștere a produselor și serviciilor pentru piață, că reflectă o mai largă diviziune a muncii prin practici de muncă exploatative, că funcționează ca o instituție de control social, de poliție împotriva celor care ies din linie și că reimpune cu forța relațiile exploatative din societatea capitalistă ca fiind „normale” și de bun-simț.

Acest capitol acordă o atenție specială extinderii puterii ideologice a discursului psihiatric în interiorul societății neoliberale.

Aici prezint raționamentul meu de fond pentru a avea o abordare Gramsciană care să permită înțelegerea acestui discurs ca „hegemonic”, adică, o formă atotcuprinzătoare de teorie care funcționează pentru a naturaliza și reimpune normele și valorile capitalului, prin emiterea de pretenții profesionale.

Așa cum am evidențiat în capitolul anterior, sistemul de sănătate mintală a avut întotdeauna o dimensiune ideologică, totuși recentele cerințe ale capitalului neoliberal au necesitat expansiunea discursului psihiatric până în punctul în care a devenit hegemonic și totalitar. Comportamentul nostru, personalitățile noastre, modul în care trăim, relațiile noastre, și chiar și mersul la cumpărături sunt acum atent observate și judecate sub această hegemonie psihiatrică și noi în schimb am ajuns să ne monitorizăm și să ne înțelegem pe noi înșine prin intermediul acestui discurs.

Așa cum Whitaker (2010a: 10) declară în mod corect despre aceste schimbări: „În ultimii 35 de ani, psihiatria a remodelat profund societatea. Prin Manualul său de Diagnostice și Statistică (Diagnostic and Statistical Manual, prescurtat DSM), psihiatria trage o linie de demarcație între ceea ce trebuie să fie considerat „normal” și ceea ce nu trebuie considerat normal. Înțelegerea noastră societată a minții umane, care în trecut a reieșit dintr-un amestec de surse diferite (opere de ficțiune, investigații științifice și scrieri filosofice și religioase) este acum filtrată prin DSM.

Acest capitol începe prin descrierea scopului ideologic al grupurilor profesionale, cum e și psihiatria, din interiorul societăților capitaliste. Făcând asta, mă inspir din scrierile teoretice ale lui Gramsci, Althusser și Habermas, în conceptualizarea modului în care asemenea grupuri din interiorul societății civile legitimează ideologia clasei conducătoare, prin practicile și discursul lor, fabricat artificial.

După asta, va urma o analiză a modului în care această critică ideologică poate fi aplicată medicinei și psihiatriei, precum și o trecere în revistă a proceselor prin care discursul psihiatric – adică, totalitatea ideilor (inclusiv limbajul, practicile și declarațiile) despre „boala mintală” și „sănătatea mintală” pe care psihiatria și profesiunile aliate le-au pus în circulație în rândul publicului/maselor de-a lungul ultimelor 200 de ani – a devenit hegemonic în urma „crizei” psihiatriei de la mijlocul deceniului 1970, fabricarea DSM-III în 1980 și dezvoltarea și mai extinsă a politicilor neoliberale.

Partea finală a capitolului analizează unele chestiuni contemporane care informează asupra recentei creșteri a auto-spionării referitoare la „boala mintală” și la auto-etichetarea comportamentului, o situație, susțin eu, care demonstrează și mai clar existența hegemoniei psihiatriei.

Hegemonia, ideologia și puterea profesională

Date fiind condițiile economice opresive pe care muncitorii le îndură în regimul capitalismului occidental, Marx (1971) a prezis că revoluția proletariatului este inevitabilă. Asta cu siguranță părea o probabilitate în timpul crizelor financiare europene și americane din anii 1920 și 1930 și în urma creșterii conștiinței de clasă și politice. Însă, a fost o perioadă catastrofală căreia capitalismul occidental i-a supraviețuit. În acest context, al eșuării revoluțiilor, teoretizarea asupra super-structurii capitalului (Capitolul 2) a devenit din ce în ce mai importantă pentru autorii marxiști în discutarea chestiunii privind „inevitabilitatea” (Heiner 2006: 10–11).

Răspunsul lui Gramsci (1971) la această chestiune a fost că clasele conducătoare în cele din urmă au supraviețuit amenințărilor față de autoritatea lor nu prin „dominare” directă și coerciție impuse maselor, ci mai degrabă demonstrând „conducere intelectuală și morală”. A fost ultimul tip de supremație care a constituit ceea ce el a denumit prin termenul „hegemonie”, o formă de „control intern” pe care Femia (1981: 24) o descrie ca „o ordine în care limbajul obișnuit comun, social-moral, este rostit, în care un concept al realității este dominant, informând prin spiritul său toate modalitățile de gândire și comportament”. Sau așa cum Kellner (2005: 158) a definit succint puterea hegemonică, „dominarea de către idei și forme culturale care induc consimțământ față de domnia grupurilor conducătoare din societate”. Gramsci a susținut că puterile coercitive ale statului (de exemplu armata, poliția și sistemul judiciar) erau prin comparație ineficiente și fragile în oprirea revoluției; în schimb clasele capitaliste securizaseră o mai mare șansă de supraviețuire prin puterea hegemonică – domnia burgheziei prin inducerea consimțământului.

Așa cum Crossley (2005: 114) a articulat această idee, burghezia trebuie să câștige inimile și mințile oamenilor, convingându-i (fără să pară că face asta sau fără să lase impresia că are nevoie să facă asta) că status-quo-ul (ordinea socială capitalistă) e natural și inevitabil, că e spre binele tuturor, și prin inducerea lor să se identifice cu acest status quo.

Gramsci a localizat conducerea intelectuală și morală câștigată de clasele conducătoare ca rezidând în societatea civilă și nu în stat. Prin „societate civilă” el a vrut să spună instituții cum ar fi religia, educația, presa și familia, la care profesorii marxiști, cum ar fi Navarro (1986) și Waitzkin (2000), au adăugat instituția sănătății ca spațiu și mai general de putere hegemonică.

Aceste instituții civice sunt mult mai eficiente decât organele directe, represive ale statului în manipularea maselor din cauza faptului că sunt percepute ca fiind detașate de elitele aflate în control.

Puterea hegemonică este impusă sub masca practicii instituționale și neutre, deși în realitate nu este deloc neutră. În schimb, intelectualii și profesioniștii sunt responsabili de legitimarea ideilor claselor conducătoare în sfera publică, articulând asemenea valori ca părând naturale și luate de-a gata ca date/cunoaștere despre lume. Astfel, Fontana (1993: 140–141) comentează că rolul intelectualilor este acum nu doar de a crea un anume stil de viață și o anume concepție despre lume, ci și de a traduce interesele și valorile unui grup specific social în general, valori și interese „comune”.

Ce înțelegem noi ca „normal” și de bun-simț de fapt reprezintă ideile dominante, capitaliste impuse prin discursul profesional, o chestiune sumarizată de citatul faimos din Marx și Engels care spune că „ideile claselor conducătoare sunt, în fiecare epocă, ideile claselor conducătoare” (citat în Navarro 1980: 196). Althusser (2005: 114) a comentat că conceptul de hegemonie a oferit „o soluție teoretică în descrierea problemelor inter-penetrării economicului și politicului”. Cu alte cuvinte, a fost un instrument eficient, explicativ pentru înțelegerea supraviețuirii bazei economice a capitalismului, în ciuda luptelor politice semnificative împotriva burgheziei din fiecare epocă.

Althusser a extins concepțiile lui Gramsci privind hegemonia, prin dezvoltarea unei teorii specifice a ideologiei. În loc să fie direct modelată de baza economică, Althusser a sugerat că instituțiile societății civile au un nivel de autonomie, care nu este „nici total modelat de economie, nici total autonom” (Crossley 2005: 150). Asta poate explica de ce fiecare decizie, comportament sau practică ale unei organizații își are sursa în prerogativele economice ale capitalismului.

Această subtilitate din analiza lui Althusser scoate în evidență că puterea hegemonică este o formă de putere negociată, în care grupurile profesionale și instituțiile pot acționa în direcții semi-autonome și uneori opuse capitalului. Fiecare instituție are propriile sale seturi de priorități profesionale, interese și valori pentru a se proteja de alte grupuri cu care e în competiție, și uneori asta ar putea duce la apariția conflictelor cu obiectivele elitelor conducătoare. În asemenea situații, compromisul e necesar ca să nu amenințe baza economică fundamentală și ordinea socială prezentă (Freidson 1988; Williams 1977).

Analizând instituția medicinei ca parte din relațiile hegemonice, Navarro (1989: 198) a sumarizat această chestiune a autonomiei profesionale după cum urmează: „Cunoașterea medicală nu este produsă și reprodusă în abstract, ci prin agenți și relații care sunt purtătorii relațiilor de putere ai clasei care controlează puterea. A spune asta nu înseamnă a spune că cunoașterea medicală și cea științifică nu au o autonomie de sine stătătoare, ci că acea autonomie se manifestă în interiorul unui set de relații de putere care determină nu doar modul în care cunoașterea medicală este folosită… ci și CE cunoaștere medicală este produsă și cum acea cunoaștere este produsă”.

Cum societățile industriale devin tot mai complexe, Althusser a subliniat importanța tot mai mare a acestor instituții în impunerea ideologiei capitaliste împotriva claselor muncitoare. Numește aceste instituții prin expresia „aparatul ideologic de stat” (ISA –, în engleză ideological state apparatus). ISA, a susținut el, sunt mult mai eficiente în securizarea consimțământului din partea maselor (Crossley 2005: 152), reproducând interesele capitalismului ca normale și inevitabile, sau așa cum Crossley (2005: 152) le-a conceptualizat, „spații de practică, unde subiecții umani sau agenții sunt de fapt modelați ca indivizi care doresc să fie disciplinați ai societății (capitaliste). Adică, acestea sunt spații de exercitare a puterii, care ne formează ca agenți umani, făcându-ne ceea ce suntem și, mai important, făcându-ne „după chipul” societății capitaliste.

Sumarizând: o critică ideologică marxistă care urmează ideile lui Gramsci și Althusser investighează subtila „hegemonie ideologică” prin care instituțiile societății civile… propagă și promulgă ideile și credințele care susțin ordinea stabilită, „aparatele ideologice” la care clasa capitalistă recurge pentru a-și menține puterea de stat… și trăsăturile ideologice ale științei moderne, care legitimează deciziile politice și sociale luate de „experți” în interesul clasei dominante” (Waitzkin 1978: 270).
Efectiv,
hegemonia funcționează pentru a pacifica protestul revoluționar prin a face sigure concesiile limitate față de clasele muncitoare (de exemplu, prin introducerea și expansiunea democrației parlamentare), pe când ISA devin din ce în ce mai importante în reimpunerea normelor și valorilor claselor conducătoare, ca o perspecitvă consensuală și general împărtășită referitoare la realitatea socială.

Din toate zonele societății civile, Habermas a susținut că științele oferă cel mai mare potențial pentru a acționa ca aparat ideologic de stat. Motivul constă în limbajul retoric al științelor, care-și promovează diferitele discipline ca fiind fundamental obiective și eliberate de judecăți de valoare sau de potențial de valorificare (a capitalismului). Potrivit lui Habermas, ideologia științifică lucrează din ce în ce mai mult asupra unor soluții tehnice la problemele sociale și politice din interiorul societății capitaliste. În această manieră, declară Waitzkin (2000: 122): „Știința are tendința să depolitizeze aceste probleme, prin îndepărtarea lor de analiza critică”.

De o mare importanță în înțelegerea discursului psihiatric ca hegemonic în societatea neoliberală, Habermas (citat în Waitzkin 2000: 122) susținea deja din 1971 că „ideologia dominantă ținută în fundal, și nu expusă la vedere, în vitrină, care face un fetiș din știință, este mult mai irezistibilă și are o influență mai puternică și mai extinsă, decât ideologiile de tip vechi”.

Din ce în ce mai mult, diferite ramuri ale științei sunt responsabile pentru legitimarea inegalităților fundamentale în societățile capitaliste avansate, ca fiind „normale”, „inevitabile„ și „naturale”. De exemplu, Navarro (1986: 40–41) declară că sistemul de sănătate care îndeplinește „un crucial rol de legitimare” în interesul capitalului, „generează falsa conștiință că ceea ce de fapt fundamental este o problemă colectivă și prin urmare politică, determinată de maniera de control asupra proceselor de producție și de consum în societățile capitaliste, poate fi rezolvat prin intervenții individuale, terapeutice. În acest mod, medicina depolitizează ceea ce intrinsec este o problemă politică. Astfel, ce necesită un răspuns colectiv este prezentat ca o problemă individuală, la care soluția trebuie să fie tot individuală (să vină de la individ). Acesta este principalul rol ideologic al medicinei: legitimizarea relațiilor de clasă din societatea noastră”.

Există mai multe intervenții specifice, relevante pentru practica psihiatrică, pe care Waitzkin (2000: 124) le-a detaliat ca făcând parte din procesul de legitimare – acestea includ: medicalizarea din ce în ce mai mare a problemelor sociale, „transmiterea de mesaje ideologice” din interiorul interacțiunilor profesional-client, „managementul emoțiilor care au potențial de a provoca necazuri” prin disciplină, și reproducerea „structurii de clasă și a relațiilor de producție capitalistă”.

În urma analizelor lui Freidson (1988) asupra dominației medicale, Waitzkin (2000: 123) vine cu ipoteza că doctorii ar putea fi mai eficienți în impunerea normelor sociale cu forța, decât alți agenți de control social; doctorii sunt mai puțin expuși ca agenți ai puterii și pot fi trași la răspundere mai greu, ceea ce le permite să fie și mai nestânjeniți să injecteze subiectivitate de clasă și profesională în relațiile cu clienții.

Controlul social medical a fost extins la producția economică, familie și la alte instituții majore.

Ca parte din acest control social medical, cum și de ce discursul psihiatric a devenit hegemonic în interiorul societății neoliberale analizăm în continuare.

Limbajul Public” al DSM-III

Vorbind la adunarea anuală a Asociației Psihiatrice Americane din 1965, Mike Gorman (la acea vreme, director executiv al Comitetului Național împotriva Bolii Mintale) a cerut ca profesia psihiatrică să dezvolte noi aptitudini, proceduri și practici pentru a se adresa provocărilor puse de deinstituționalizare și criticilor din ce în ce mai mari ale actualului sistem de sănătate mintală (Capitolul 1). Fundamental, psihiatria nu se adresa și nu le vorbea oamenilor. Clasa de mijloc „îngrijorată” a petrecut ani în terapie privată, sperând să afle ce se întâmpla în subconștientul ei, în timp ce clasele muncitoare încă se confruntau cu un sistem în general coercitiv de psihiatrie publică în instituții și facilități care tratau pacienți fără a-i interna.

Era timpul, a susținut Gorman, ca psihiatria să se justifice pe sine unui public din ce în ce mai cinic, care adesea simțea că orice ar fi fost „boala mintală”, era problema altcuiva. Reflectând trezirea la realitate a multora din APA, Gorman Gorman (citat în Harris 1995: xv) a declarat că „psihiatria trebuie să dezvolte un limbaj „public”, decontaminat de jargonul tehnic și potrivit pentru discutarea problemelor universale din societatea noastră… Pe cât de dificilă e această sarcină, trebuie făcută, dacă psihiatria vrea să aibă o voce în arena civică a națiunii noastre”.

Mergând pe repede înainte, peste 50 de ani, este clar că profesia a reușit să-și atingă acest scop, atât de mult că acum adesea ne articulăm singuri comportamentul și emoțiile noastre și pe ale altora, folosind „limbajul public” pe care profesioniștii psiho l-au fabricat în acea perioadă. În general, când facem evaluări ale caracterului, acum reiterăm codul psihiatric hegemonic – de exemplu, „Copilul tău e un pic hiperactiv”, „Tipii ăia de la departamentul IT sunt toți din spectrul autistic”, „Evident azi are niște chestiuni de sănătate mentală”, „Tocmai m-am ales cu o personalitate compulsivă”, „E total dependent de jocuri”, „Pari clinic deprimat”, etc.

Poate e greu să ne amintim că nu am vorbit așa dintotdeauna.

Înainte de anii 1990, un limbaj diferit era folosit pentru a articula sentimentele și emoțiile – eram poate „la pământ” uneori, eram foarte bucuroși sau entuziaști alteori, eram rareori „maniaci”, „clinic deprimați” sau „bipolari”.

Așa cum Furedi (2004: 84) remarcă despre apariția „culturii terapeutice” în Occident, „înainte de anii 1980, termeni ca „sindrom”, „respect de sine”, „dependență de sex” și „consiliere” nu intraseră încă în vocabularul public”. Și puțini doreau să primească etichete de boală psihică, pentru că atunci asta implica un mare risc de a fi spitalizați. Când boala mintală a fost identificată în discursul public, era tipic limitată la anumite categorii foarte stigmatizate, cum ar fi schizofrenia sau depresia maniacală. Asta evident s-a schimbat. Aici găsesc că motivul fundamental se datorează declinului statului protecției sociale și ascensiunii neoliberalismului în anii 1970; această schimbare facilitează expansiunea disciplinelor psiho în numeroase noi arii de viață economică și socială.

Instituția psihiatriei operează ca un aparat ideologic de stat din cauză că discursul psihiatric devine din ce în ce mai important în reimpunerea scopurilor dominante ale neoliberalismului, concentrarea pe sine – și nu pe grup, comunitate, organizație, sau societate – ca fiind locul potrivit de schimbare și (folosind limbajul neoliberalismului) „de creștere”.

Cum am arătat în capitolul 1, psihiatria occidentală a fost într-o stare de criză profesională și epistemologică în anii 1970 (Decker 2007; Mayes and Horwitz 2005; Wilson 1993), o situație care a fost evitată doar odată cu publicarea DSM-III în 1980.

În ciuda eșecului de a îmbunătăți în orice fel „știința” psihiatriei, interesul pe care „echipa de șoc” a DSM-III și conducerea APA l-au creat în jurul manualului, ca fiind științific mai riguros decât cele anterioare, a funcționat ca exercițiu excelent de relații publice pentru această profesie. DSM-III a fost și o victorie decisivă a psihiatriei biomedicale, o întoarcere la „psihiatria științifică” descriptivă de la începutul secolului 20. Astfel, DSM-III poate fi văzut ca o încercare de legitimare internă, pentru a alinia activitățile și practicile psihiatriei mai strâns cu alte ramuri ale medicinei. Ca urmare a acestei întoarceri la biomedicină, DSM-III în principal a promovat soluțiile medicamentelor pentru afecțiunile mintale catalogate în manual, o situație care i-a determinat pe mulți comentatori să scoată în evidență legăturile puternice financiare între cei din echipa care au făcut manualul DSM-III și companiile farmaceutice (Cosgrove and Wheeler 2013). Creșterea rapidă a numărului total de afecțiuni mintale între DSM-II și DSM-III (de la 182 la 265, cea mai mare expansiune vreodată) a sugerat și că psihiatria se îndreaptă spre biomedicalizarea din ce în ce mai mult a aspectelor firești ale vieții, care anterior erau în afara razei de acțiune a profesiei, acesta fiind un proces prin care psihiatria încearcă să-și extindă tot mai mult aria de jurisdicție.

Din cauza succesului DSM-III, Samson (1995: 79) declară că manualul a devenit „cea mai importantă sursă de legitimare profesională din toată lumea, la nivel global” și unul care a avut consecințe grave în afara psihiatriei.

Așa cum Mayes și Horwitz (2005: 265) au sintetizat efectele DSM-III: „Schimbarea directă și indirectă instituțională, pe care manualul a produs-o, s-a extins mult dincolo de granițele psihiatriei, din cauză că DSM e folosit de clinicieni, de tribunale, de cercetători, de companiile de asigurări, de organizațiile de îngrijire și de guvern (NIMH, FDA, Medicaid, Medicare). Fiind o schemă de clasificare, categorizează oamenii ca normali sau cu dizabilități, sănătoși sau bolnavi. Și ca manual categoric pentru măsurarea și definirea bolii și afecțiunilor mintale, operează ca limbaj oficial al sistemului de sănătate mintală pentru cercetarea clinică, finanțarea și expertiza profesională. Puține documente profesionale se pot compara cu DSM în privința (puterii) de a afecta atât de mulți oameni”.

Deși evaluările critice ale DSM-III care expun documentul ca un exemplu important de regrupare în tranșele profesionale și de expansiune jurisdicțională – cu alte cuvinte, ca un proiect fundamental politic și nu științific (Armstrong, in Caplan 1995: ix)— sunt valabile, nu destulă atenție a fost acordată proceselor mai largi la nivelul societății, care au avut efecte asupra instituției, în timpul perioadei de când DSM-III a fost construit/fabricat și produs (Nikolas Rose, 1996, 1999, e printre puținii care a făcut legătura între apariția condițiilor „liberalismului avansat” și expansiunea psiho-discursului și serviciilor).

Spre finalul deceniului 1970, societatea occidentală se găsește într-o perioadă de rebeliune socială și economică. Aceste chestiuni nu pot fi separate de criza din interiorul psihiatriei din anii 1970 și nici de soluțiile oferite de DSM-III (la această rebeliune) în 1980.

În schimb, elaborarea DSM-III poate fi înțeleasă mai clar ca parte a schimbărilor structurale inspirate de declinul statului social și de apariția ideologiei neoliberale.

Fundamental, DSM-III a început să vorbească „limbajul public” pentru care Gorman pledase cu 15 ani înainte. O asemenea adaptare a teoriei profesionale la terminologia mai prietenoasă consumatorului nu a fost unică psihiatriei, ci s-a întâmplat cu foarte multe profesii. Oppenheimer a făcut observația la mijlocul deceniului 1970 că profesioniștilor-psiho li se cerea din ce în ce mai des „să sistematizeze teoria și să o facă accesibilă pentru nespecialiștii din societate” (Macdonald 1995: 4).

În timp ce DSM-I și DSM-II au fost în principal elaborate pentru a-i ghida pe doctorii din spitale, Decker (2013: xvii) explică: DSM-III „a fost elaborat în schimb pentru psihiatrii din practica privată, care îi întâlneau pe pacienți față în față, și pentru cei din cercetare, din instituțiile academice, care își elaborau teoriile studiind mai mulți pacienți simultan”. Prin urmare, limbajul și exprimarea folosită pentru boli psihice în DSM-III a simplificat limbajul și l-a făcut mai inteligibil pentru cei care nu erau specialiști.

Pentru consultații cu clienții și pentru cercetare (de exemplu creșterea tot mai mare a folosirii datelor din spionarea maselor, care s-a dezvoltat odată cu DSM-III, iar cercetările de teren și contină și azi), erau necesare exprimări simple și nu tipologii încărcate de jargon. DSM-III a oferit un exemplu din conceptul lui Althusser (2005) de “interpelare”— oamenii încep să recunoască interpelări cu privire la propriul lor comportament în descrierile patologiei mentale din manual, în listele de „simptome” care ar putea fi cu ușurință folosite în lista de control cuantificabil a cercetătorului de (marketing) precum și în studiile de evaluare personală, care-i încurajau pe oameni să înceapă să-și pună singuri diagnostice de asemenea boli psihice.

Pentru prima dată, fiecare boală din DSM-III a fost însoțită de o listă, ușor de înțeles, de criterii de diagnostic specifice, care se adresa simultan tuturor, și, într-o manieră vagă, facilita extinderea năvodului psihiatriei pentru a captura mult mai mulți oameni decât înainte.

De exemplu, criteriile de diagnostic pentru afecțiunea de supra-anxietate includea „temeri nerealiste față de evenimente viitoare”, „preocupare legată de corectitudinea comportamentului individual din trecut”, „temere exagerată privind competența dintr-o varietate de domenii”, „nevoie excesivă de a fi reasigurat cu privire la o multitudine de temeri”, „conștiință de sine marcată sau susceptabilitate de a fi umilit sau pus în situații jenante” și „sentimente marcante de tensiune și inabilitatea de a se relaxa” (American Psychiatric Association, 1980: 56–57).
Mai general însă, discursul psihiatric folosit în DSM-III (precum și în DSM-urile care au urmat)
reflectă apariția obsesiilor neoliberale legate de eficiență, productivitate și consum (Capitolul 4–7).

Așadar, când conceptualizăm psihiatria ca vorbind „un limbaj public” în DSM, trebuie să admitem că acest limbaj nu este neutru și lipsit de judecăți și de valoare, ci dimpotrivă reflectă o retorică a ideologiei dominante dintr-o anumită perioadă, în acest caz, distrugerea statului protecției sociale și apariția neoliberalismului.

Prioritățile și ciclurile psihiatriei occidentale nu pot fi văzute ca fiind motivate doar de interesul profesional sau doar de motivele economice ale industriei farmaceutice, ci mai degrabă ca fiind concepute de normele și valorile dominante în ordinea socială.

Ca document politic, discursul articulat în DSM-III reflectă natura în schimbare a capitalismului expirat (n.t.: în original, „late capitalism”, ceea ce textual s-ar traduce prin capitalism târziu, însă această formulare maschează realitatea acestui sistem economic.)

Tabelul 3.1 oferă un exemplu direct în acest sens, scoțând în evidență folosirea din ce în ce mai mare a expresiilor atașate muncii, căminului și școlii, în fiecare ediție a DSM. Pe când DSM-I și DSM-II n-au făcut aproape deloc referire la aceste arii, în DSM-III folosirea acestor expresii a crescut dramatic – o tendință care continuă, pe măsură ce neoliberalismul avansează.

Este și interesant să observăm că a existat o creștere semnificativă în folosirea expresiilor legate de „muncă” și „școală” între DSM-IV-TR (din 2000) și DSM-5 (din 2013), în ciuda faptului că ambele manuale au avut aproximativ același număr de pagini.

Tabelul 3.1: Creșterea folosirii cuvintelor legate de muncă, cămin/familie și școală în DSM între 1952–2013

La fel ca oricare altă profesie, psihiatria are un nivel de autonomie în cercetare și practică, totuși acestea sunt fundamental modelate de actualele relații de putere. Prin urmare, prioritățile profesiei au tendința să reflecte prioritățile capitalismului.

Pentru a ilustra acest punct de vedere printr-un alt exemplu, Lane (2007) a făcut profilul operațiunii prin care timiditatea a fost transformată într-o nouă boală psihică, de fobie socială (din moment ce a fost re-etichetată ca „afecțiunea de anxietate socială”) în DSM-III (Capitoul 4).

Fără să existe nici o validitate și bază pentru un asemenea diagnostic, mai multe părți sunt implicate în acest caz de medicalizare, inclusiv corporația farmaceutică Pfizer (care a finanțat un număr de ședințe ale echipelor de lucru din acea vreme) și lupta lui Robert Spitzer cu psihoanaliza pentru obținerea controlului asupra fabricării diagnosticelor.

În orice caz, aceste chestiuni sunt precedate chiar de propriile studii ale psihiatriei, care își găsesc originea la mijlocul anilor 1960, în studierea unui număr restrâns de pacienți care prezentau simptome de anxietate, în anumite situații sociale – cum ar fi mersul la cantina de la serviciu, participarea la petreceri sau a se adresa unui public (Lane 2007: 71).
Cum au fost extinse tot mai mult, sub doctrina neoliberală, elaborarea de noi clasificări de diagnostice, cum ar fi fobia socială, va crea percepția că profesia ar fi găsit „dovezile fundamentale” pentru etichetarea diferitelor probleme (care de fapt sunt probleme firești pe care oamenii le au în ajustarea la aranjamentele în schimbare din zonele capitalului, cum ar fi munca, căminul și școala).

Asta arată cum psihiatria își păstrează un rol cheie în stabilirea agendei pentru ceea ce are potențialul de a fi trecut în DSM ca boală psihică; în orice caz, această agendă își are originile în afara profesiei, fiind dictată de forțele sociale și economice.

În momentul elaborării DSM-5, diagnosticele psihiatrice reflectau deja flagrant și strident ideologia neoliberală, prin stabilirea unei conexiuni între boala mintală și sub-performanță.

În privința criteriilor de diagnostic pentru „afecțiunea disforică pre-menstruală” (PMDD), de exemplu, manualul (American Psychiatric Association 2013: 172) declara că „simptomele sunt asociate cu stresul clinic semnificativ sau interferența cu munca, școala și activitățile sociale obișnuite, sau cu relațiile cu alții (de exemplu, evitarea de activități sociale, productivitate redusă și eficiență la muncă, școală și casă)”.

Astfel, valorile ideologice dominante din vremurile noastre – de exemplu, să fii productiv și eficient în toate aspectele vieții – sunt concepute prin prisma discursului psihiatric, ca fiind un mesaj de bun simț al sănătății mintale.

Eșuezi în societatea neoliberală? Nu poți face față societății neoliberale? Atunci s-ar putea să ai o boală psihică.

Așa cum Conrad și Potter (2000: 561–562) au sumarizat proiectul de diagnosticare al psihiatiriei, procesul este în mod necesar istoric și întâmplător cultural: Anumite categorii de diagnostic apar și dispar în timp, reflectând și reimpunând anumite ideologii din interiorul „proiectului de diagnosticare” (legitimarea profesională a diagnosticelor) precum și din interiorul unei ordini sociale mai generale”.

Începând cu succesul DSM-III, această secțiune a făcut harta modalităților prin care discursul psihiatric reflectă și reproduce ideologia dominată a capitalismului expirat. Motivul acestei ascensiuni către atingerea unei stăre de autoritate hegemonică asupra sinelui necesită o analiză a principalelor dogme ale filosofiei neoliberale. Acestea vor fi examinate în secțiunea următoare.

Ascensiunea neoliberalismului și hegemonia psihiatrică

Perioada de după război a protecției sociale și a intervențiilor populare ale statului în multe sfere de activitate socială și economică (inclusiv oferirea de către stat a sănătății și serviciilor de protecție socială, locuințe publice, industrii naționalizate și o reglementată piață a (oamenilor) muncii) efectiv a ajuns la final în anii 1970, odată cu mari niveluri ale inflației și șomajului (conceptualizate de comentatorii contemporani ca „stagflație”) (Schrecker and Bambra 2015: 13). (n.t.: întrucât sursa principală prin care capitalismul occidental își asigură percepția de „sustenabilitate” este prăduirea țărilor colonizate, limitarea accesului capitalului occidental la țările lumii a treia ar putea fi explicația reală pentru criza din anii 1970, însă, din nou, chiar și unii marxiști din vest par să aibă o abilitate de a nu vedea asta. Neoliberalismul (o etapă din evoluția capitalismului), mascat anterior de economiști ca „globalizare”, de fapt înseamnă imperialism din ce în ce mai extrem. Deloc întâmplător, cea mai brutală și instituționalizată manifestare a acestei etape a capitalismului occidental a avut loc în Chile, în 1973. Trimiterea la „inflație” e un eufemism folosit de intelectualii occidentali, care nu vor să accepte că întotdeauna capitalismul a fost un sistem economic nesustenabil.)

În acest climat, a existat un răspuns popular din partea elitelor economice – și apoi electorale – față de ideile „neoliberale” ale filosofilor economiști, cum ar fi Hayek (1976) și Friedman (1982), care au susținut că bunăstarea individuală era precedată de autonomia și libertatea pieței în societățile capitaliste. Potrivit acestor comentatori, criza din condițiile economice și sociale s-ar fi datorat supra-reglementării și controlului care ar fi fost exercitat asupra pieței de către stat.

Planificarea centralizată și supra-birocratizarea pieței ar fi fost un impediment în competiție și în creșterea potențială a economiilor occidentale (Rose 1996: 153), susțineau ei. Gânditorii neoliberali au susținut că indivizii nu puteau să-și atingă potențialul total, să obțină succes substanțial, și prin urmare să-și maximizeze propria lor fericire.

Filosofia neoliberală a re-conceput atunci argumentele vechi ale economiei de tip laissez faire sub forma unor „noi” concepte de emancipare personală; a părut simultan ca un răspuns „pragmatic” la procesele de schimbare globală și ca o „eliberare” a oamenilor de constrângerile guvernelor centrale.

Așa cum Harvey (2005: 40) a observat cu privire la vânzarea acestui proiect neoliberal către mase, „un proiect care anunța deschis că urmărește restaurarea puterii economice către o mică elită probabil nu ar fi obținut sprijin popular. Dar o încercare programatică de a avansa cauza libertăților individuale putea apela la o bază de masă, și astfel putea masca restaurarea puterii de clasă. Și mai mult, odată ce aparatul de stat a făcut virajul neoliberal, putea să folosească puterile sale de persuasiune, cooptare, mituire, amenințare și coerciție pentru a menține climatul de consens/consimțământ necesar pentru a-și perpetua puterea”.

Schrecker și Bambra (2015: 13) au comentat că neoliberalismul poate fi cel mai bine înțeles ca având dimensiuni multiple, „inclusiv programe de politici concrete și inovații, o reorganizare mai generală a instituțiilor de stat (de exemplu, privatizarea și contractarea producției) și o ideologie”.

În primul caz, neoliberalismul este o teorie economică care încearcă să elibereze capitalul de reglementările guvernului și să constrângă oamenii să adopte credința că acesta este cel mai de succes și eficient mijloc de a obține bunăstare și fericire. Sau așa cum Harvey (2005: 2) declară despre această idee, neoliberalismul le spune „ființelor umane că bunăstarea poate fi cel mai bine obținută prin eliberarea inițiativelor antrepenoriale, individuale și inițiativelor prin crearea unui cadru instituțional, caracterizat de drepturi de proprietate privată puternice, piețe libere și comerț liber”.

Populariatatea acestei filosofii politice (în rândul claselor capitaliste) s-a cristalizat la sfârșitul deceniului 1970, odată cu succesul electoral al guvernelor lui Thatcher și Reagan din Marea Britanie și, respectiv, Statele Unite. Susținute de instituțiile financiare internaționale, cum ar fi Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, politicile de „liberalizare” au fost rapid introduse, ceea ce a „eliberat” piețele locale de intervenția statului și dus la o masivă redistribuire de resurse de la sectorul public către sectorul privat, inclusiv vânzarea industriilor și proprietăților de stat (Moncrieff 2008: 237–238). În același timp, aceste guverne neoconservatoare au tăiat cheltuielile publice în asemenea zone, cum ar fi serviciile de sănătate, locuințe, educație și serviciile sociale și protecție socială.

Pe cât de devastatoare au fost politicile economice neoliberale din deceniile 1970 și 1980 pentru clasele muncitoare, aspectele ideologice ale filosofiei au fost cele care au avut un impact mai masiv și de durată mai mare asupra societăților occidentale.

În cuvintele lui Moncrieff (2008: 241), ce însoțea politicile economice „implica un etos cultural și moral, care poate fi cel mai bine sumarizat de o schimbare de la acceptarea generală a virtuților colective, cum ar fi egalitatea și solidaritatea, către valorile invividuale, determinate de competiție și consumerism”.

La fel ca în cazul „eliberării” capitalului de intervenția statului, filosofia neoliberală a susținut că individul trebuie să fie „eliberat” și de stat. Pentru a „ajuta” și „încuraja” individul să fie competitiv și să-și maximizeze potențialul în interiorul acestei societăți, guvernele neoliberale au făcut tăieri radicale în serviciile sociale și în asigurarea de protecție socială, în schimb canalizând resursele către programe de pregătire a muncitorilor, oficial cu scopul de a încuraja antreprenoriatul și cetățenii proactivi să beneficieze de oportunități de angajare și de afaceri.

Fundamental, aceasta a produs o modificare seismică în percepția populară privind Statul – care până atunci era înțeles ca o entitate care garanta, proteja și oferea servicii către populație, la un alt tip de stat care avea acum scopul exclusiv de a facilita competiția (atât pe piață, cât și indivual).

Mișcarea de la „capitalismul de protecție socială” la „capitalismul de competiție între oamenii muncii” a fost sumarizată de Schrecker și Bambra (2015: 16) ca o mișcare către „descentralizarea și plurasimul prosperității (în care un rol puternic revine sectorului privat), promovarea flexibilității pieței (oamenilor) muncii, subordonarea politicii sociale față de cerințele pieței și o dorință de a minimaliza cheltuielile sociale”.

Retragerea statului din multe zone ale activității sociale și comunitare și refocusarea în schimb pe individ, ca spațiu de responsabilizare și de transformare, începe să explice cum disciplinele psiho au putut să-și extindă ariile de jurisdicție odată cu neoliberalismul. Rose (1996: 150–151) se referă elocvent la populația din acest set de relații politice și sociale ca „întreprinzători individuali”, adică, subiecți ștampilați/îndoctrinați cu valorile de bază esențiale ale neoliberalismului.

Asta include chiar limbajul pe care noi îl folosim pentru a vorbi și pentru a ne înțelege – ca indivizi autonomi care aparent par liberi să aleagă, și totuși sunt responsabili pentru nereușite. Așa cum sugerează Harvey (2005: 65–66) cu privire la sinele neoliberal, „deși libertatea personală și individuală din piață este garantată, fiecare individ este tras la răspundere și considerat responsabil pentru propriile sale acțiuni și pentru starea de bine. Succesul individual sau eșecul sunt interpretate în termeni de virtuți antreprenoriale sau eșecuri personale (cum ar fi faptul că o persoană nu investește destul în capitalul său uman, prin educație), în loc să fie atribuite unor caracteristici și trăsături ale sistemului (cum ar fi excluziunea de clasă, de obicei atribuită capitalismului).

Consimțământul popular pentru un asemenea concept privitor la sine a fost obținut prin „influențe ideologice puternice care au fost puse în circulație de corporații, de presă și de numeroase instituții care constituie societatea civilă – cum ar fi universitățile, școlile, bisericile și asociațiile profesionale” (Harvey 2005: 40). Aici evident putem adăuga profesioniștii-psiho ca parte din societatea civilă responsabilă de promovarea unor asemenea valori neoliberale.

Harvey (2005: 3) ajunge la concluzia că neoliberalismul „ca tip de discurs” a devenit hegemonic. Modul în care ne înțelegem pe noi înșine și în care înțelegem lumea din jur e modelat și se bazează pe limbajul dominant al „culturii antreprenoriale”.

Cu alte cuvinte, discursul care tradițional era asociat cu afacerile și cu economia (de exemplu, „eficiență, productivitate” etc) este acum folosit pentru a ne referi la propriile noastre experiențe, emoții, și comportament.

În ideologia neoliberală, sinele a fost înlocuit de grup, de comunitate sau de societate în general, ca spațiul și locul unde să se producă reforma și schimbarea. Acest accent pus asupra individului a dus la depolitizarea inegalităților sociale și economice până în punctul în care, în cuvintele lui Ulrich Beck (1992: 100), acestea au fost redefinite „în termeni de individualizare a riscurilor sociale”. Cel mai pertinent pentru înțelegerea profesiunilor-psiho în societatea neoliberală este că „problemele sociale sunt din ce în ce mai mult percepute în termeni de dispoziții psihologice; ca inadecvări personale, sentimente de vină, anxietăți, conflicte și nevroze” (Beck 1992: 100).

Societatea de risc”, grupurile de „experți”, cum sunt psihiatrii și psihologii, au devenit din ce în ce mai importanți pentru capitalism, pentru că se adresează într-un limbaj științific comportamentului „riscant” al individului. Ascensiunea „cunoștințelor experților și a opiniei experților” în societatea neoliberală, remarcă Turner (1995: 221), înseamnă că un asemenea discurs este „extrem de depolitizat”.

Astfel, pe măsură ce statul social a fost distrus odată cu expansiunea ideologiei neoliberale, disciplinele psiho au ajuns să joace un rol cheie în promovarea și perpetuarea atenției asupra „subiectului de risc”, mărindu-și autoritatea morală în noi arii de jurisdicție, întrucât fiecare individ din populație a fost redefinit printr-un discurs psihiatric hegemonic ca „fiind într-o permanentă condiție de vulnerabilitate” (Furedi 2004: 130) față de „boala psihică”.

Înțelegând ascensiunea neoliberalismului, prin urmare ne permite să înțelegem și recenta expansiune a discursului psihiatric.
Pentru Rose (1999: vii), profesiunile psiho au jucat un rol foarte semnificativ în formele contemporane de putere politică”, atât de mult că disciplinele „au făcut posibil ca ființele umane să fie guvernate în modalități care sunt compatibile cu principiile liberalismului și democrației”. Asta se datorează concentrării psihiatriei pe
reformarea caracterului și realizarea de sine, valori care au un mare nivel de simetrie cu proiectul neoliberal.

În 1980 DSM-III a extins aria APA de afecțiuni psihice și a făcut diagnosticele mai ușor de folosit. A început să vorbească limbajul neoliberalismului, evidențiind problemele de fiecare zi în aranjamente/cadre dincolo de instituția psihiatriei.

În loc de dizabilitate și boală, recuperarea și dezvoltarea erau de acum promovate ca posibile. Moskowitz dă un exemplu al acestei schimbări de accent, odată cu introducerea diagnosticului de „afecțiune de identitate” în deceniul 1980, DSM declarând că potențialii suferinzi aveau incertitudini legate de o varietate de chestiuni legate de identitate, inclusiv scopuri pe termen lung, alegeri de carieră, modele de prietenie, orientare sexuală, comportament, identificare religioasă, sistem de valori morale și loialități de grup… Frecvent, tulburările sunt sintetizate de persoană prin întrebarea „Cine sunt eu?” (American Psychiatric Association, citat în Moskowitz 2001: 246).
Anterior dominată de clasificările instituționale negative ale schizofreniei și depresiei maniacale, expansiunea ariei de personalitate, identitate și afecțiune de anxietate de la DSM-III încoace a inițiat un discurs „mai pozitiv” al îngrijorărilor de zi cu zi, inadecvărilor și traumelor.

În climatul post-industrial, afecțiunile mentale acute și severe au fost înlocuite de acum „obișnuitele afecțiuni” ale ADHD, dezordinea de stres post-traumatic (PTSD), dezordinea de anxietate generală, BPD și autism pentru care tratamentul prescris este mult mai probabil să fie medicamente sau terapie, și nu internare.

Rezultatele impresionante ale acestei transformări neoliberale în discursul psihiatric către ideea de sănătate mintală „pozitivă” pot fi văzute în nenumărate „campanii de conștientizare” implicând riscul de sănătate mintală în rândul populației generale („E problema fiecăruia dintre noi”), precum și monitorizările de masă și programele de „intervenții timpurii” din școli pentru „a prinde” fazele timpurii ale bolii mintale la copii și pentru a „preveni” o afecțiune mai gravă la maturitate.

Alte exemple includ expansiunea numărului de studii epidemiologice care pretind să scoată în evidență și mai multe cazuri de patologie mintală care au rămas nedetectate și/sau netratate în comunitate, mișcările populare, care făceau campanii pentru alte aspecte ale comportamentului sau personalității, care trebuia acum să fie și clasificate ca afecțiuni mintale oficiale și nivelul înalt al auto-etichetărilor din rândul populației.

La fel, este mai mult decât o coincidență că în deceniile 1980 și 1990 a apărut ascensiunea „culturii de ajutorare de sine” (Ehrenreich 2009; Moskowitz 2001) și întoarcerea profesioniștilor psihologi și de consiliere către „psihologia pozitivă” și „gândirea pozitivă” (Cederström and Spicer 2015: 62–63).
Încărcat masiv cu valorile neoliberalismului, discursul „de sănătate mintală pozitivă” nu se mai concentra în principal asupra aducerii „nebunilor” înapoi la o anumită stare de normalitate, ci dimpotrivă asupra auto-îmbunătățirii individului. Nu mai e destul să fii „sănătos” sau „normal”, acum trebuie să aspiri constant să fii tot mai pozitiv/optimist și să duci o viață tot mai fericită. Asta este o încercare terapeutică care se aliniază perfect cu filosofia neoliberală a responsabilității personale și nevoii de a îmbunătăți constant sinele. Este un discurs hegemonic, transparent mascat ca expertiză medicală și terapeutică asupra minții, care promovează valorile și interesele capitalului neoliberal. Așa cum a arătat Ehrenreich (2009: 8–9), „revoluția gândirii pozitive” din capitalismul expirat promovează un model de deficit concentrat cu totul asupra individului:

Dacă optimismul este esențial pentru succesul material, și dacă poți obține o perspectivă economică optimistă prin disciplina gândirii pozitive, atunci nu există nici o scuză pentru eșec. Partea cealaltă a gândirii pozitive este astfel o insistență brutală asupra responabilității personale: dacă afacerea dă greș sau dacă slujba este eliminată, trebuie să fie din cauză că nu ai încercat destul, nu au crezut destul de ferm în inevitabilitatea succesului tău. Cum economia a produs mai multe concedieri și turbulențe financiare pentru clasa de mijloc, promotorii gândirii pozitive au început tot mai mult să accentueze această gândire negativă: a fi dezamăgit, plin de resentimente, sau deprimat înseamnă să fii o „victimă” și un „plângăcios”.

În același mod, etichetele psihiatrice au ajuns să se concentreze asupra deficitelor și nereușitelor de caracter, care amenință productivitatea și activitățile de consum ale individului în multe arene sociale și economice ale vieții. Astfel, discursul psihiatric încearcă și să depolitizeze inegalitățile fundamentale și eșecurile strucrurale ale capitalismului, ca fiind ale unui individ care se lovește de probleme, în timp ce reimpune valorile competiției și auto-îmbunătățirii ca fiind ceva care ține de bun-simț sau ceva care trebuie considerat un dat de la sine.

Vorbind despre psihoterapie, Parker (2014: 171) declară că „adaptarea” individului la capitalism necesită ca psihoterapeuții nu doar să amelioreze cele mai mari excese ale sistemului, dar și să se asigure că această adaptare este gestionată pentru a incita și canaliza resursele de energie critică ale indivizilor, astfel încât chiar critica pe care ei o aduc economiei să fie cea care susține perpetuarea economiei…

Astfel, psihoterapia devine crucială pentru aparatul de sănătate al statului ca o practică dedicată pacificării nemulțumirii și reaprinderii poftei de consum și producție.

A explica mai deplin cum am ajuns să ne auto-reglementăm sub un discurs hegemonic psihiatric în societatea neoliberală, următoarea secțiune pleacă de la teoria bioputerii a lui Foucault (*), o formă subtilă de putere de reglementare, concentrată asupra trupului. (* n.t.: Foucault și-a atribuit multe analize făcute anterior de feministe și le-a deturnat, mistificat și reîncadrat cu scopul de a perpetua neoliberalismul, întrucât teoriile sale fac în mod fundamental invizibilă puterea clasei conducătoare, și, acolo unde nu o pot ignora, o justifică sau o raționalizează; mențiunea aceasta este necesară, cred, pentru că în această carte Foucault e citat ca fiind un oponent al neoliberalismului, pe când opusul e real. Evenimentele din ultimele deceni au arătat că post-modernismul e un instrument al neoliberalismului care a golit criticile aduse capitalismului de puterea de clasă, la fel cum în timpul Războiului Rece, intelectualii liberali, de „stânga” au golit fascismul de caracterul de clasă pentru a salva capitalismul.)

Bio-puterea, guvernarea și hegemonia psihiatrică

Pentru a contracara acuzația că psihiatria acționează ca agent de control social, acești profesioniști arată cu degetul către numeroșii clienți care îi abordează voluntar acum și le cer să le pună etichete psihiatrice (și adesea specifică medicația pe care o văd ca soluție la afecțiunile pe care le-au ales). Ei scot în evidență și multe organizații populare care au apărut pentru a susține „realitatea” diferitelor afecțiuni mintale (de exemplu, Autism Speaks, Children and Adults with Attention-Defcit/Hyperactivity Disorder, Depression and Bipolar Support Alliance) prin campanii de anti-stigmatizare și apeluri la „normalizarea” acestor afecțiuni, în linie cu o expansiune a discursului privind dizabilitățile (Conrad 2007: 87).

Mai mult, profesioniștii-psiho pot cita fluxul global al ideilor biomedicale asupra bolii psihice, pe care oamenii din ce în ce mai mult le comunică prin social media, fără nici o intervenție directă din partea experților (de exemplu, recent mi s-a oferit o imagine de la un „prieten” pe facebook care arăta radiografii ale creierului de la patru oameni „normali” și a altor patru care sufereau de ADHD, PTSD, dezordine bipolară și depresie –– concluzia era că lobii colorați diferiți ai creierului ar fi cauza diferitelor boli psihice – „Doar pentru că nu o poți vedea”, spunea textul care însoțea imaginea, „nu înseamnă că o altă persoană nu se luptă cu ea”).

Reflectând asupra acestor acte de auto-monitorizare și promovare a discursului psihiatric susținute de științele comportamentale și ale fericirii, Davies (2015: 258) observă că cel mai mare succes al unor asemenea pretenții de cunoaștere are loc „când indivizii ajung să-și interpreteze singuri și să descrie propriile lor vieți, potrivit acestei expertize”.

Pentru Foucault, apariția societății industriale a marcat o transformare în exercitarea puterii, de la dreptul de a lua viață, la puterea asupra vieții (Smart 1983: 90) (*n.t.: vezi nota de mai sus, puterea (capitalistă) e exercitată în continuare prin „dreptul de a lua viață”; Foucault e un intelectual capitalist și neoliberal, „a lua viața” nu e un „drept” doar pentru că niște clase conducătoare afirmă așa, ci o crimă; dincolo de asta „dreptul de a lua viață” nu a fost înlocuit de nimic, el e manifestat în continuare și din ce în ce mai brutal de puterea claselor capitaliste, doar că Foucault poate susține că acest „drept” ar fi fost „înlocuit” pentru puterile pe care le slujea Foucault – imperialismul european – iau „viața” în fiecare zi, dar iau viața unor oameni care nu existau pentru intelectualul neoliberal european – viața oamenilor din America Latină, din Orientul Mijlociu, din Africa, din Asia, din Europa de Est; e un reflex tipic și în mare măsură rasist, o trăsătură caracteristică intelectualilor europeni de a nu-i considera oameni pe cei care sunt masacrați sistematic de capitaliștii europeni și americani, pentru că dacă ar fi oameni, atunci nu ar putea fi invizibili, iar capitaliștii occidentali ar trebui denumiți ceea ce sunt: criminali. „Puterea asupra vieții” „descoperită” de Foucault a existat mereu de la apariția societății de clasă, doar a fost instituționalizată și legiferată ca atare de capitalism. Ar trebui poate să existe un studiu despre cum sunt fabricați intelectualii europeni „de valoare”, ar fi edificator și poate chiar hilar de văzut cum sunt fabricați intelectualii capitaliști ca „vedete”.)

Asta a fost o trecere manifestată în natura puterii suverane către concentrarea asupra biologicului, trupul devine un loc din ce în ce mai important pentru supraveghere și guvernarea individului. (* n.t.: din nou, sursa acestei „descoperiri” e foarte veche, în lupta femeilor împotriva capitalismului.)

În sistemul de producție mereu în schimbare, populațiile trebuie monitorizate, supravegheate și gestionate prin sisteme mai subtile de reglementare și control social, iar aici serviciile de sănătate și cele sociale sunt în mod special importante în apariția și expansiunea bio-puterii. Așa cum explică Smart (1983: 90), „starea de bine a populației sau a corpului social a fost obiectul tehnicilor de putere, acestea țintind condițiile care afectează procesele biologice ale vieții (de exemplu, reproducerea, mortalitatea sănătatea etc). Apariția acestor tehnici represive de subjugare a trupurilor și de reglementarea populațiilor a fost identificată de Foucault ca marcând începutul unei ere a bio-puterii.

Bio-puterea este astfel unificarea biologicului cu politicul. Sub autoritatea noilor experți din societatea industrială, trupul devine un obiect de cunoaștere care trebuie monitorizat, supus coerciției și controlat în modalități din ce în ce mai complexe. Prin aceste tehnici, trupul este făcut să fie „docil” astfel pentru a fi „supus, folosit, transformat – subgjutat și îmbunătățit” (Foucault, citat in Gastaldo 1997: 114).

Formele experte de cunoaștere a trupului, cum ar fi cele produse de profesioniștii-psiho, au devenit din ce în ce mai importante în societățile liberale avansate, pe măsură ce ele pot ajusta și dirija invidivii, dincolo de spațiile tradiționale ale intervenției directe din partea statului.

Acest proces general de ajustare și guvernare a populației dincolo de aparatul direct, deschis al statului a fost numit „mod de guvernare”.

Guvernabilitatea” a fost definită de Foucault (citat în Rose et al. 2006: 83) ca fiin „un set de tehinici și proceduri pentru direcționarea comportamentul uman”. În cuvintele lui Rose (1996: 155): „Guvernarea într-un mod liberal-democratic înseamnă guvernarea prin libertatea și aspirațiile subiecților mai degrabă decât în ciuda lor. Posibilitatea impunerii de „limite” liberale asupra dimensiunii și scopului „guvernării” politice a fost astfel oferită de o proliferare a discursurilor, practicilor și tehnicilor prin care capabilitățile de auto-guvernare pot fi instalate în indivizi liberi, cu scopul de a le aduce propriile lor moduri de a se comporta și evalua pe sine în linie cu obiectivele politice”.

Rose nu va fi de acord, dar eu cred că aceste obiective politice sunt de a reimpune domnia de clasă /stăpânirea de clasă și de a facilita maximizarea profitului elitelor.

Pe măsură ce statul social a intrat în declin, guvernarea indivizilor prin discursuri de sănătate și bunăstare – inclusiv ideologia psihiatrică – a permis ca forme mult mai subtile de control social să apară, unele care guvernează trupurile „de la distanță”, prin extensiunea bio-politicii. Aceasta este expansiunea hegemoniei clasei conducătoare prin răspândirea miturilor psihiatrice în zone anterior neatinse ale vieții economice și sociale. Este cea mai profundă formă de control social, așa cum apare în viața de zi cu zi, dacă am consimțit la această expansiune a autorității psihiatrice. La urma urmei, nimeni nu ne forțează să recunoaștem propria noastră neproductivitate din cauză că am petrecut prea mult timp la computer jucându-ne solitaire, dimpotrivă acum părem să fim proactivi în realizarea că „am avea o problemă” – orice, de la deficit de atenție și evitare a muncii, la dependența de jocuri și comportamentul obsesiv – și să cerem „ajutor”. Astfel o parte importantă a bio-politicii în societatea neoliberală este auto-supravegherea, Rose remarcând că (1999: 11): „Prin auto-inspecție, auto-problematizare, auto-monitorizare și confesiune, ne evaluăm pe noi înșine potrivit criteriilor stabilite pentru noi de alții. (n.t.: feministele radicale au un concept politic mai clar pentru acest fenomen, „internalizarea opresiunii”, care este raporat la societatea de clasă.)

Prin auto-determinare, terapie, tehnici de modificare a trupului și remodelare calculată a discursului și emoției, ne ajustăm pe noi înșine la mijloacele și tehnici promovate de experții sufletului (adică de profesioniștii-psiho)”.

Pentru neofoucaldieni, această guvernare de la distanță nu este în mod necesar un lucru negativ (* n.t.: din nou, Foucault era un neoliberal). Ei susțin că le poate da „putere” indivizilor în negocierea multora din responsabilitățile lor publice și personale, și în înțelegerea limitelor acțiunilor lor și comportamentului în societate. Și totuși în inima ei, scrie Furedi, această „guvernare terapeutică” are o concepție slabă despre capacitatea individului. Rămâne o perspectivă impusă de sus în jos asupra invididului care „reprezintă scepticismul față de abilitatea oamenilor de a acționa ca cetățeni responsabili, fără sprijinul profesioniștilor care știu (SIC) ce este în cel mai bun interes al cetățenilor” (Furedi 2004: 196).

Ipoteza care are cea mai mare acuratețe e că actuala popularitate a auto-supravegherii sănătățții psihice și auto-etichetării rezultă din hegemonia psihiatrică și este îmbibată de ideologie neoliberală a riscului și responsabilității personale. Așa cum au delarat Clarke et al. (2003: 171–172) despre această concentrare asupra supravegherii medicale în societatea neoliberală: „Sănătatea devine un scop individual, o responsabilitate morală și socială, și un loc/spațiu pentru intervenții biomedicale de rutină… Concentrarea nu mai e asupra bolii, dizabilității și afecțiunii, ca chestiuni care ar fi fost determinate de soartă, ci pe sănătate ca o chestiune de auto-transformare continuă morală”.

Prin hegemonia psihiatrică noi toți suntem considerați ca având „riscul” de boală psihică și trebuie constant să ne auto-supraveghem pentru semne potențiale de afecțiune (așa cum ne sfătuiesc numeroasele asociații profesionale și reclame pentru medicamente). Clarke (2013: 418) a sumarizat importanța acestei auto-guvernări personale a sănătății mintale în societatea neoliberală, făcând trimitere la apariția afecțiunilor, cum ar fi ADHD. Ea declară: „Guvernarea neoliberală este tipificată prin emfaza sa asupra implicării cetățeanului ca individ care ia acțiuni independente și devine întreprinzător (sau antreprenor) prin voința sa și într-un sens face poliție cu sine însuși prin internalizarea și acționarea asupra unor adevăruri dominante despre identificare și management al riscului… Neoliberalismul depinde de auto-guvernarea personală (sau, în cazul copiilor, de guvenarea din partea părinților și autorităților similare). De exemplu, mamele ajung din ce în ce mai mult să individualizeze comportamentul copiilor ca fiind afecțiune psihică, prin discursul de boală mintală, dintre care cele mai dominante pe glob azi sunt afecțiunea de deficit de atenție (ADD), afecțiunea de hiperactivitate ADHD.

(*n.t.: acestea nu sunt afecțiuni ale copiilor, ci reacții ale lor la lipsa de timp, grijă, afecțiune, atenție, trăire a vieții împreună cu ei din partea părinților, din cauză că părinții nu au nici un fel de control asupra timpului de viață, care e deteminat și controlat total de condițiile impuse de capitalism. Aceste „afecțiuni” criminalizează și patologizează copilăria și pe cei mici, și pleacă de la premisa că cei mici ar trebui să fie niște receptori inerți, păpuși sau obiecte care să nu-i stânjenească cu nimic pe părinți prin existența lor umană. Nu cei mici ar trebui criminalizați și patologizați, ci capitaliștii, psihiatrii și psihologii pentru ura lor față de copii.)

Părintele a încercat cu succes să ajute și a ajutat medicalizarea comportamentului deviant al copilului (Capitolul 5). Acesta este un proces neoliberal de control social care are un succes atât de mare că Norris și Lloyd (citați în Adams 2008: 119) au remarcat că diagnosticul de boală mintală adesea e primit de părinți cu ușurare, pentru că au localizat „cauza” nemulțumirii copilului și pentru că ei, ca părinți, nu sunt de vină… (*n.t.: nici nu sunt, capitaliștii le neagă dreptul de a-și crește copilul în funcție de nevoile copilului, dar mulți intelectuali, inclusiv de stânga, din occident au tendința de a da vina pe victimele capitalismului pentru agresiunile comise împotriva lor; a nega dreptul părinților să-și îngrijească și crească propriul copil, pentru că e mai important ca timpul lor de viață să fie furat pentru a produce profit, e o agresiune) Comportamentul „anormal” al copilului este, în această explicație, o chestiune medicală care poate fi rectificată prin medicație care ar duce la „normalitate” și (ar corecta) disfuncția din creierul copilului”.

Ce e la fel evident aici este că modelul biomedical este crucial în promovarea soluțiilor neoliberale concentrate asupra individului. Aceasta depolitizează cu succes non-conformitatea copilului prin sugerarea că „dezechilibrele chimice” din creier ar fi problema. Așa cum un psihiatru de renume Moncrieff (2008: 243) a recunoscut, ascensiunea psihiatriei biomedicale și a neoliberalismului sunt intrinsec conectate: „Ideea de dezechilibru chimic din creier care ar duce la probleme psihiatrice facilitează proietul neoliberal”, susține ea, și „susține caracteristica neoliberalismului în schimb pentru a întări teoria echilibrului chimic și a bio-psihiatriei în general”.

Creșterea disparităților sociale și economice din societatea neoliberală e individualizată prin ideologia biomedicală. Moncrieff (2008: 248–249) declară că asta reprezintă o dovadă clară de medicalizare a opozitiei politice. Dar această situație nu e în mod vizibil și direct coercitivă. Această perspectivă nu a fost impusă, direct, prin recurgerea la forță. Oamenii înșiși au fost făcuți să-și vadă problemele sociale ca fiind probleme individuale, care ar emana din „chimia creierului”. Astfel, ideologia biomedicală, ca parte a hegemoniei psihiatrice, a devenit „soluția” dominantă la condițiile sociale și economice ale capitalismului expirat. Biomedicina promite o arie de corecții în line cu comportamentul neoliberal, cum ar fi o productivitate îmbunătățită și o vânzare pe piață mai bună precum și „o recuperare” și „normalizare” a afecțiunilor mintale pentru cei care sunt în risc de a devia de la rolurile care se așteaptă de la ei ca muncitori, consumatori, studenți, constructori pe șantier și reproducători ai forței viitoare de muncă. Totuși, hegemonia psihiatrică cuprinde mai mult decât retorica dominantă biomedicală și poate fi detectată în modelele sociale ale profesioniștilor-psiho.

Terapeutele feministe, de exemplu, arată că un răspuns legitim în climatul de anti-feminism de acum este să lucreze asupra respectului de sine al clientelor (n.t.: !) lor. „Astfel, remarcă Dubrofsky (2007: 266), „problemele sociale, politice și economice sunt transformate în probleme personale care pot fi rezolvate de un individ care dorește să lucreze asupra lui însuși”. Nu este decât un exemplu al discrusului psihiatric atot-cuprinzător, totalitar, care neagă realitățile sociale și politice ale capitalismului expirat și astfel plasează cu succes atenția înapoi asupra individului, ca spațiu unde trebuie produsă schimbarea.

SUMAR

Acum 35 de ani, Ingelby (1980: 54) a prezis o expansiune a ideologiei psihiatrice în sfera publică, când a declarat că ideile psihiatrice erau „încorporate chiar în interiorul ‘bunului simț’.” Pacientul psihic nu va mai fi subiectul formelor deschise de opresiune din interiorul instituției psihiatrice; dimpotrivă, pacientul va ajunge să-și însușească discursul psihiatric pe o bază mai voluntară.

Cum spitalele de nebuni nu mai sunt la modă și faza lor a fost depășită”, a remarcat Ingelby (1980: 54), mai mult și mai mult tratament are loc în sala de operații și în spitalul general; dar pacientul psihic este încă la fel de efectiv încarcerat în rolul său. Mai mult, acest rol este internalizat în interiorul propriei gândiri a pacientului și a gândirii oamenilor din jurul său și acesta ghidează interpretările personale de sine ale tuturor, fie că ei devin sau nu pacienți”.

Pe măsură ce proiectul neoliberal s-a extins, toți am devenit implicați ca subiecți aflați în riscul de boală psihică. Asta nu e însă din cauza vreunui progres în cunoaștere privind patologia reală a afecțiunilor psihice, ci, dimpotrivă, din cauza expansiunii discursului psihiatric până în punctul în care a obținut un statut hegemonic. E mai mult decât o coincidență că, așa cum a observat Davies (2015: 177), „încrengătura între maximizarea psihiatrică și maximizarea profitului a devenit mai explicită pe parcursul erei neoliberale”.

Așa cum am argumentat în acest capitol, neoliberalismul cere o populație supusă și aflată în competiție, concentrată asupra corectării și îmbunătățirii emoțiilor sale, comportamentului și capacităților sociale. Această nevoie a neoliberalismului a fost facilitată de expansiunea profesiunilor-psiho în guvernarea populațiilor „de la distanță”; hegemonia psihiatrică a depolitizat inegalitățile fundamentale ale capitalismului, în timp ce a proliferat valorile neoliberale prin clasificările sale și filosofiile asupra „tratamentului”. Pretextul autorității științifice asupra minții a permis profesiunilor-psiho să impună valori și norme ale claselor conducătoare, ca fiind consensuale și presupuneri de la sine asupra comportamentului uman. Asta s-a întâmplat într-o asemenea măsură că invidizii sunt acum implicați în acte de auto-supraveghere, caută soluții la eșecurile structurale ale societății neoliberale prin simptomte individuale stabilite de DSM de „boală psihică”.

Profesia psihiatrică a fost dintotdeauna un spațiu/loc de control social pentru a face poliție cu clasele muncitoare din societatea industrială, și totuși rolul ei ideologic nu a fost niciodată la fel de important cum e în acest moment.

În capitolele următoare, voi demonstra expansiunea sistematică a acestei hegemonii psihiatrice, arătând dovezi de expansiune psiho în lumea muncii și angajării, prin exploatarea abaterilor tinerilor și sistemului de educație, prin investigarea controlului social asupra femeilor și reimpunerea diviziunii sexuale a muncii și prin continua patologizare a opoziției și rezistenței sociale și politice (la capitalism).

Capitolul 2 – Teoria marxistă și boala mintală: o critică a economiei politice

Capitolul 2 – Teoria marxistă și boala mintală: o critică a economiei politice

Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

de Bruce M. Z. Cohen

În ultimii 35 de ani, teoria socială a dispărut în general din studiul bolii mintale. În sociologie și în disciplinele conexe, gândirea critică a fost sacrificată în fața agendei neoliberale, care prioritizează „cercetarea pragmatică” relevantă pentru actuala politică socială. Prin urmare, abordările care domină în studiile despre sănătatea mintală nu fac decât să susțină agenda politică actuală.

Fie că e vorba de studii de date masive epidemiologice privind nivelul de „boli mintale” în rândul populației generale sau de analize restrânse și mai aprofundate ale experiențelor psihiatrice, cercetarea contemporană este de obicei lipsită de orice raționament, de orice problematizare a sistemului de sănătate mintală, a profesioniștiilor-psiho sau influenței și discursului psihiatric asupra cărora asemenea profesii emit pretenția că ar deține „expertiza”. Cu rușine, am lăsat celor din interiorul acestor profesii să facă posibilă apariția celor mai compromițătoare întrebări privind industria sănătății mintale, inclusiv privind lipsa de validitate a actualelor afecțiuni mintale, cresterea medicalizării comportamentului de zi cu zi, legăturile strânse cu companiile farmaceutice și rolul pe care aceste grupări-psiho îl joacă din poziția de agenți ai controlului social.

Mult prea mulți psihologi se tem să critice – se tem să nu fie etichetați ca fiind „antipsihiatrie” sau acuzați că ar nega experiența supraviețuitorilor/subiecților și se tem să nu fie excluși din canalale principale de finanțare, dacă pun întrebări grave cu privire la natura și scopul sistemului de sănătate mintală din societatea capitalistă.

Cu toate acestea, dacă sociologii medicinei sunt cu adevărat serioși în privința cercetării cu acuratețe a problematicii sănătății și bolii, dacă „ne pasă” încă despre aria noastră de interes, atunci e nevoie urgent să punem activitatea noastră în contextul setului de relații de putere contemporane și istorice.

Așa cum Vincente Navarro (1980: 200) a explicat cât se poate de clar deja, „studiul actual al bolii în orice societate se face prin analizarea prezenței istorice a bolii în interiorul relațiilor de putere politice, economice și ideologice, în organizarea socială specifică. Și prin asta, nu vreau să spun analiza istoriei naturale a bolii, ci dimpotrivă a determinanților politici, economici și ideologici ai acelei boli, determinanți care rezultă din generalitatea relațiilor de putere, care, în principal, sunt bazate pe relații sociale de producție. Aceste relații de producție sunt cele care determină natura și definiția bolii, cunoașterea medicală, și practica medicală”.

Această carte este contribuția mea la reaprinderea gândirii critice în interiorul sociologiei sănătății mintale. Acest capitol începe prin explicarea teoriei marxiste a „materialismului”, care înseamnă o critică a economiei politice a societății capitaliste cu scopul de a explica disparitățile economice și sociale ca proces istoric. O înțelegere a teoriei marxiste ne permite să vedem capitalismul ca un sistem economic de inegalități fundamentale care sunt reproduse nu doar în activități specific legate de schimbul de forță de muncă și de mărfuri, ci mai degrabă în toate aspectele vieții sociale, culturale, politice. Cu alte cuvinte, capitalismul determină înțelegerile instituționale, de grup și personale ale lumii și răspunsurile la acestea. Aici sunt incluse chiar structura, practica și prioritățile sistemului de sănătate mintală – o chestiune care este discutată cu referire la acei autori care au aplicat anterior teoria marxistă la medicină și psihiatrie, inclusiv Navarro, Waitzkin, Brown și Parker.

Urmând linia analizelor acestor istorici, acest capitol va face o evaluare marxistă a economiei politice a sistemului de sănătate mintală. Această evaluare e făcută prin analizarea unei arii largi de exemple edificatoare și îngrozitoare, socio-istorice — inclusiv scaunele de tranchilizare, masturbarea, lobotomiile, vibratoarele, „tratamentele” de șoc și o mulțime de medicamente/droguri – pentru a demonstra cum psihiatria și profesiile aliate au slujit nevoile capitalismului, atât economic, cât și ideologic.

Materialismul istoric
Analiza lui Karl Marx privind capitalismul este recunoscută și de istoricii de stânga, și de cei de dreapta ca fiind foarte importantă în explicarea formării și continuării inegalităților fundamentale economice și sociale din societățile industriale avansate. Teoria sa privind materialismul istoric afirmă că sursa de progres uman și de schimbare istorică nu se găsește în „relațiile legale” sau „în formele politice”, ci dimpotrivă în „condițiile materiale ale vieții” (citat în Howard and King 1985: 4). Prin asta, Marx vrea să spună că relațiile economice dintre ființele umane determină toate celelalte relații dintr-o societate. Supraviețuirea materială, și nu dezvoltarea raționalității și gândirii spirituale, formează baza fundamentală a demersurilor și inițiativelor umane în fiecare epocă istorică (Palumbo and Scott 2005: 42).

Atacând teoretizarea individualistă, liberală, a multor contemporani de-ai săi, Marx a adus argumente și a arătat că societatea industrială nu a creat deloc o societate radical nouă, formată din indivizi raționali, echipați cu voință liberă, ci, dimpotrivă, a introdus o nouă formă de sclavie industrială, care, în multe feluri, reproduce servitutea medievală de pe vremea societății feudale.

Libertatea” în societatea industrială este doar o iluzie, creată de un set mai complex de relații societale, în care instituțiile politice și legale – identificate de Marx ca făcând parte din „super-structura” capitalismului – reproduc și reimpun aceste relații economice ca fiind corecte, potrivite și juste. În explicarea acestui argument, Marx (citat în Howard and King 1985: 5) arată: „În producerea socială a existenței lor, oamenii inevitabil intră în relații definite, care sunt independente de voința lor, și anume în relații de producție potrivite unei anumite etape din dezvoltarea forțelor materiale de producție. Totalitatea acestor relații de producție constituie structura economică a societății, fundația ei reală, pe care se ridică super-structura legală și politică și față de care corespund forme definite de conștiință socială. Modul de producție al vieții materiale condiționează procesul general al vieții sociale, politice și intelectuale. Nu conștiința oamenilor e cea care le determină existența, ci existența lor socială e cea care le determină conștiința”.

Pentru Marx, modul de producție din orice epocă constă din forțele de producție (tehnologii, materii prime etc) și relațiile de producție, care determină „forme de muncă socială, organizate și bazate pe legile de proprietate/deținere de proprietate” (Palumbo and Scott 2005: 44).

Relațiile de producție determină statutul și poziția socială de clasă a populației, fie că sunt proprietari – clasele conducătoare sau „burghezia” – fie că sunt muncitori – clasele muncitoare sau „proletariatul” – dependente de relațiile cu mijloacele de producție (fabrici, birouri, afaceri etc).

Unic la societatea capitalistă, mijloacele de producție sunt deținute privat, în interesul claselor conducătoare de a acumula și de a-și maximiza profitul, prin expansiunea pieței pentru mărfuri (Palumbo and Scott 2005: 45).

Societatea capitalistă este, prin urmare, marcată de o disparitate fundamentală în distribuția de resurse economice pentru majoritatea populației – clasele muncitoare – , care sunt „libere” doar să-și vândă munca burgheziei și elitei restrânse care controlează și deține baza economică.

Este un sistem de exploatare în care muncitorii generează „plusvaloare” pentru clasele conducătoare, din munca lor, în care sunt alienați (înstrăinați) de ceea ce produc, și în schimb sunt comodificați prin acest proces (Palumbo and Scott 2005: 46).

Muncitorii sunt ținuți pe salarii de subzistență, în timp ce elita acumulează bogății și mai mari – bogații vor deveni și mai bogați, a prezis Marx, în timp ce săracii vor deveni și mai săraci.

Deși nu a fost chiar așa, pe măsură ce capitalismul a progresat (*), sunt foarte multe dovezi care arată continuarea inegalităților uriașe dintre venituri și avuție în societățile occidentale, precum lărgirea prăpastiei dintre bogați și săraci, odată cu apariția neoliberalismului, acum 35 de ani (vezi, de exemplu, Organisation for Economic Co-operation and Development 2015).

(* n.t.: Această carte e scrisă de un marxist din Statele Unite; percepția sa că „Deși nu a fost chiar așa, pe măsură ce capitalismul a progresat” e falsă pentru că e limitată de faptul că autorul ignoră modul imperialist de expansiune capitalistă; dimpotrivă, pe măsură ce capitalismul a progresat săracii chiar au devenit tot mai săraci, iar bogații mai bogați. Dar el nu-i vede pe săracii care sunt mereu deposedați de imperialiști = pe cei din țările atacate de imperialism (țările în dezvoltare, țările din lumea a treia). Principalele surse de acumulare capitalistă se bazează într-o măsură limitată pe exploatarea claselor muncitoare din occident și într-o măsură din ce în ce mai mare pe exploatarea claselor muncitoare și resurselor din „lumea a treia”, populațiile colonizate de imperialiști. Populațiile din „lumea a treia” nu sunt doar mai sărace din cauza exploatării occidentale, ci sunt tot mai sărăcite sistematic și exponențial de clasele capitaliste din occident.)

Pe această bază, Marx conceptualizează societatea capitalistă ca fiind haotică, anarhică și dominată de contradicții. Fundamental, capitalismul este un sistem definit de o luptă permanentă între proletariat și burghezie asupra mijloacelor de producție – un conflict pe care muncitorii nu au altă șansă decât să-l câștige prin rebeliune și revoluție, și să formeze în cele din urmă o societate nouă socialistă, comunistă, definită de deținerea în comun a proprietății și bazată pe distribuția egală a resurselor în funcție de nevoi (Crossley 2005: 291).

Este „una dintre contradicțiile capitalismului”, a remarcat Brown (1974: 17), că „pe măsură ce capitalismul generează o clasă muncitoare pe care o exploatează, dezvoltarea acelei clase e cea care va pecetlui soarta sistemului capitalist, pentru că clasele muncitoare vor răsturna clasa burgheziei”. În interiorul societății capitaliste stă sămânța propriei sale distrugeri. Conflictul dintre clasele sociale va ajunge la un sfârșit când clasele muncitoare vor atinge „conștiința de clasă” – adică vor recunoaște adevărata lor existență socială și economică în capitalism.

Însă, între timp, Marx a argumentat că condițiile exploatative ale capitalismului au dus la alienarea muncitorilor de mediul lor social. Sociabilitatea naturală și comunalitatea oamenilor sunt dislocate de brutalitatea condițiilor de trai în capitalism (Palumbo and Scott 2005: 47).

Marx a teoretizat că muncitorii sunt făcuți să schimbe relațiile între persoane cu „relații între lucruri”, o „fetișizare a mărfii”, în care obiectelor, și nu relațiilor sociale, le e atribuită valoare (Palumbo and Scott 2005: 47).

Asta este o formă de „falsă conștiință” a claselor muncitoare, un proces prin care conștientizarea naturii adevărate a capitalismului este înlocuită de valoarea falsă atribuită mărfurilor; un proces care face parte din ideologia clasei conducătoare.

Această ideologie a capitalismului este perpetuată de super-structura și de instituțiile societății civile, cum ar fi biserica, statul, sistemul de justiție penală, media/presa și sistemul de sănătate.

Următoarea secțiune pleacă de la înțelegerea marxistă a materialismului istoric pentru a explora cum aceste idei pot fi aplicate în domeniul medicinei și psihiatriei.

Argumentul meu e că prioritățile și practicile sistemului de sănătate occidental facilitează atingerea scopurilor capitaliste în două modalități distincte: prima, prin acumularea directă și indirectă de profit, și a doua prin control social al populațiilor deviante (*) și prin reproducerea ideologică a normelor dominante și valorilor claselor conducătoare.

(*n.t.: „Deviant” în această carte este un cuvânt eminamente politic, înseamnă oricine care a făcut orice care poate fi criminalizat de clasa capitalistă (de exemplu, un copil care vrea să se joace și nu să se ducă în mină) și, în privința femeilor, mai ales, deviant înseamnă faptul că ele există și toată existența lor. Am vrut să fac precizarea asta, nu pentru că nu ar rezulta destul de clar din această carte, ci pentru ca această traducere va fi citită de oameni dintr-o societate, la care am observat o fericită incapacitate de a-și imagina nivelul sinistru de militarizare din societățile occidentale. De exemplu, când am tradus mai multe materiale despre crimele inchiziției, foarte mulți credincioși ortodocși au fost revoltați pentru că nu-și puteau imagina asemenea crime comise în numele religiei creștine, din păcate cum mulți sunt rasiști (modernizați și occidentalizați, adică se identifică cu un spațiu cultural occidental, pe care în mare măsură nu-l cunosc, doar și-l imaginează, așa cum le e prezentat fără încetare, în mod militarist și cu scop de îndoctrinare. Spațiul cultural imaginat de ei nu se regăsește sau ascunde violența politică din spațiul cultural care există în realitate), ei sunt capabili să le imagineze doar dacă sunt comise de alte religii). Dincolo de asta, bănuiala mea, ca necredincioasă, e că asta se datorează faptului că religia creștin-ortodoxă e una dintre cele mai puțin rigide, militariste, dictatoriale și opresive, sau cel puțin era, până să adere la ideologia capitalistă. Modul în care religia ortodoxă e convertită la militarismul religiilor occidentale, capitaliste, începe să fie contestat deja, de exemplu în această carte.)

Marxism, Medicină și sănătate mentală
Cu mulți ani în urmă, când Canalul Tunelului (Channel Tunnel) — care leagă Anglia de Franța – era construit (1986–1992), am avut ocazia să discut cu o asistentă medicală care fusese desemnată pentru acest proiect din partea englezilor. Proiectul era foarte mare, termenele limită erau strânse, iar muncitorii – mi-a spus ea – sufereau din cauza condițiilor teribile din tunel (în total
10 muncitori au murit în timpul construcției) (Smith 2015)). Am întrebat-o cât de complicată era munca ei, ca parte din personalul medical desemnat pe șantier la un asemenea proiect uriaș. „Nu foarte”, mi-a spus ea. „Muncitorii vin la mine și se plâng de dureri de cap îngrozitoare”, mi-a explicat, „treaba mea e să le dau două aspirine și să-i trimit înapoi în tunel, cât se poate de repede”.

Vorbind despre medicină în capitalism, Waitzkin (2000: 37) observă contradicția fundamentală între percepția sănătății ca profesia cea mai înaltă de „îngrijire” și o societate care stabilește obstacole în alinarea „suferinței și morții”, pentru „că organizarea socială a medicinei consolidează și ea tipurile de opresiune care sunt anti-etice scopurilor declarat umane ale medicinei. Aceste tipuri din interiorul medicinei reflectă și reproduc trăsăturile opresive ale societății în general”.

Istoricii marxiști ai medicinei au teoretizat această reproducere a luptei mai largi de clasă din interiorul sistemului de sănătate în mai multe moduri.

Primul, prioritățile instituțiilor de sănătate le favorizează pe cele ale capitalismului și ale clasei conducătoare. De exemplu, sistemul modern de sănătate a apărut din nevoia de o forță de muncă industrială mai sănătoasă și pe care capitaliștii să se poată baza mai mult (Waitzkin 2000: 48); preocuparea pentru sănătatea claselor muncitoare a avut tendința să atingă un punct culminant când aveau loc războaie imperialiste, în timp ce majoritatea studiilor medicale actuale prioritizează stilul de viață și tratameltele cosmetice de tipul „și eu” pentru piața globală și nu cercetarea pentru tratamente care pot salva viața celor bolnavi de cancer și alte boli grave (Rapaport 2015).

Al doilea, relațiile de muncă de exploatare din interiorul societăților capitaliste sunt reproduse în interioul ierarhiei rigide a medicinei, unde consultanții foarte bine plătiți și cei din vârful clasei de mijloc dețin o foarte mare putere de luare a deciziilor la vârf, iar asistentele din clasa de mijloc și managerii care administrează nevoile consultanților sunt la mijloc și nu dețin nici o putere și sunt supuși mofturilor managerilor din sănătate și lucrătorii de jos care au salarii foarte mici, la fel ca personalul auxiliar de la baza piramidei. Navarro (1976: 446) a remarcat și tendința profesiei medicale de a menține și de a reimpune aceste relații de clasă, atât prin „distribuția de specializări și cunoștințe, cât și prin controlul tehnologiei” în interiorul serviciilor de sănătate.

A treia, sistemul de sănătate funcționează ca o instituție de control social. Adică, reimpune valorile dominante și normele capitalismului, prin monitorizare și practicile de etichetare. În cuvintele lui Freidson (1988:252), medicina acționează ca „antreprenor moral” în sensul că boala este văzută negativ și ca ceva ce trebuie „eradicat și izolat”. Chiar și cancerul, declară el, este o valorificare socială de către profesie, o judecată mai degrabă morală și nu obiectivă asupra trupului, chiar dacă este una „cu care cei mai mulți oameni au tendința să fie de acord” (Freidson 1988: 252). (n.t.: adică, tendința e de a trata îmbolnăvirea de cancer ca rezultatul unui stil de viață, sau chiar o alegere după unii politicieni, ceea ce exclude răspunderea factorilor economici, sociali, militari și de mediu care influențează îmbolnăvirea).

O abordare marxistă a medicinei include și recunoașterea funcției de a face poliție pe care o au profesiile din sănătate, de a eticheta și „medicaliza” devianța/abaterea socială ca boală, precum și de a reimpune prerogativele ideologice ale capitalismului, ca fiind firești, naturale și de bun-simț (de exemplu, prin intervențiile biomedicale focalizate asupra individului și nu asupra mediului social general).

Funcția de control social din interiorul practicilor profesioniștilor-psiho și a pretențiilor emise de teoria lor este relativ ușor de identificat și a fost un punct focal major al istoricilor critici – marxiști și de alte feluri – începând din anii 1960 (Conrad 1975; Goffman 1961; Rosenhan 1973; Scheff 1966).

Judecățile morale pe care experții în sănătate mentală le fac asupra comportamentului oamenilor, sub pretențiile de neutralitate științifică și obiectivitate, le permit să funcționeze pentru a sancționa forme de devianță care merg împotriva ordinii sociale dominante. De exemplu, Szasz (citat în Freidson 1988: 249) a declarat în 1964 că „agrofobia este o boală numai pentru că nimeni nu ar trebui să se teamă de spațiile deschise. Homosexualitatea este o boală pentru că heterosexualitatea este o normă socială. Divorțul este o boală pentru că semnalează eșecul căsătoriei”.

În mod specific, argumentele marxiștilor că profesioniștii-psiho sunt agenți de control social se concentrează asupra modalităților prin care acești „experți” contribuie la alienarea oamenilor de propriile lor abilități creative. Acești „experți” folosesc pretențiile lor de cunoaștere a comportamentului uman pentru a depolitiza încercările de transformare socială la nivel de grup și de comunitate, în schimb recunoscând ca posibile numai soluții invividuale/referitoare la indivizi. Prin urmare, declară Parker (2007: 2), această „psihologizare a vieții sociale”, promovată de lucrătorii din sănătatea mintală, „încurajează oamenii să gândească că singura schimbare posibilă pe care o pot face e în modul în care se îmbracă și se prezintă pe ei înșiși altora”.

Fundamental, însă, o critică marxistă a economiei politice trebuie să ia în considerare rolul ideologic în contextul prerogativelor fundamental economice ale capitalismului. Controlul social al populațiilor, considerate ca deviante și etichetate ca „bolnave mintal” de către psiho-profesioniști, servește cerințe specifice ale pieței, fie că e vorba de profituri în urma tratamentelor individuale, de expansiunea serviciilor psiho, sau de reimpunerea regimului de muncă și familie în numele rezultatelor tratametelor potrivite. În lucrarea sa critică asupra istoriei psihiatriei, Scull (1993: 10) susține că apariția profesiei psihiatrice poate fi explicată ca rezultat al schimbărilor din organizarea socială a devianței, aduse de noile relații de piață. El estimează că apariția societății industriale a necesitat un răspuns mai complex la devianța socială; a fost în special o nevoie de a controla în mod adecvat asemenea grupuri – care nu mai erau legate de pământ, ci în schimb erau „libere” să-și vândă puterea de a munci burgheziei – și să separe trupurile care nu erau apte (adică bolnavii, cei cu dizabilități, săracii, alcoolicii, vagabonzii și pe cei în vârstă) de populația „sănătoasă”. Astfel, expansiunea azilurilor pentru „nebuni” este înțeleasă ca un mijloc eficient economic prin care grupurile deviante puteau fi fizic separate de restul societății și ținute sub strictă supraveghere de către noile autorități profesionale (Scull 1993: 33). În cuvintele lui Scull (1993: 29), forța motrice principală din spatele expansiunii răspunsului segregaționist la nebunie (și la alte forme de devianță) poate fi găsită în efectele unei economii de piață capitaliste mature și asociate chiar și mai mult prin comercializarea/capitalizarea existenței.

Prin urmare, scopul fundamental al capitalistmului este cel care direcționează răspunsul societății industriale la devianța socială și în acest mod a dus la apariția doctorilor nebuni/alieniștilor, care în timp au devenit profesia psihiatrică.

O abordare marxistă a înțelegerii sistemului de sănătate mintală în mod necesar trebuie să analizeze organizarea profesională, influența, discursul, și practica, atât la nivel economic, cât și ideologic. Așa cum Brown (1974: 17–18) remarcă, o abordare marxistă a profesioniștilor-psiho ne ajută să deslușim „manifestarea pe o bază gigantică, tehnologică a relațiilor economice capitaliste”, astfel încât să putem înțelege apoi „rolul psihologiei și psihiatriei ca fiind mediatori între structura de clasă a economiei și structura emoțiilor personale”.

Pretențiile psihiatriei de a fi „o practică științifică”, remarcă Scull (1993: 392–393), înseamnă că aceasta are „un potențial de o valoare enormă în legitimarea eforturilor de depolitizare, cu scopul de a reglementa viața socială și de a-i ține în linie pe cei recalcitranți și pe cei care contestă ordinea socială”.

În orice caz, această medicalizare a devianţei de către „experţii” în sănătate mintală nu ar trebui tratată ca fundamental distinctă şi separată de baza economică care determină forma specifică – precum şi grupurile – care sunt reglementate în asemenea regimuri de putere. Aşa cum Parker (2014: 167) declară despre psihoterapie, o analiză marxistă ne permite să înţelegem profesia în interiorul capitalismului „ca fiind un aparat care nu doar participă la producerea de valoare, dar şi (devine) mai important pentru producţie, circulaţie şi management, atât în interiorul Statului cât şi societăţii civile, de subiectivitate”.

În această manieră, următoarea secţiune va analiza o arie de exemple din istoria psihiatriei, evidenţiind atât tehnicile specifice pentru managerierea subiectivităţii de către psihiatri ca agenţi de control social, cât şi producerea de valoare economică în urma operaţiunilor acestora.

Industrializarea şi doctorii nebuni

Istoricii oficiali ai psihiatriei văd „descătușarea nebunilor” din Paris din 1973 a lui Philippe Pinel ca fiind un moment foarte simbolic, când nebunii au fost, pentru prima dată, recunoscuţi ca fiinţe umane, care aveau nevoie de intervenţie terapeutică, şi nu de închisoare, încarcerare, abuzuri şi violenţe (vezi, de exemplu, Lieberman 2015: 35–36).

Este începutul oficial al profesiei psihiatriei, un nou grup de experţi medicali a căror vocaţie va fi să aibă grijă şi să-i trateze pe cei bolnavi mintal, în opoziţie cu a-i pedepsi. Tratamentul moral al lui Pinel (cunoscut în lumea anglo-americană ca „terapie morală”) a fost ridicat în slăvi ca fiind o abordare cu adevărat umanitară faţă de gestionarea nebunilor, care reflecta raţionalismul noii lumi industriale.

În loc să găsească o etiologie organică pentru nebunie, studiile de caz pe pacienți i-au sugerat lui Pinel că anumite evenimente din viața lor, sau traume, se aflau la rădăcina comportamentului lor tulburat. S-a simțit că mijloacele „morale” ar putea corecta acțiunile nebuniei printr-un răspuns mai înțelegător, care implica ascultarea plângerilor pacienților, discuții cu ei, și amabilitate (Porter 2002: 104).

Filosofia lui Pinel a pus accentul pe grija umană pentru nebuni cu scopul de a-i reîntoarce la „raționalitate” și la „sănătate bună” prin discurs respectuos și terapeutic. Propriile sale comentarii privind tratamentul moral, însă, au exprimat precauția că „reușita tratamentului depinde de folosirea terorii psihologice și a fricii pentru a obține subjugarea nebunului” (Kirk et al. 2013: 45).

Această importanță acordată amenințărilor, subjugării și reformării caracterului s-a găsit chiar la nașterea practicii psihiatrice și este ceva ce continuăm să vedem în înscenările și aranjamentele „terapeutice” și în zilele noastre.

Fundamental aici este apariția noii înțelegeri a nebuniei care se aliniază strâns cu forțele în schimbare ale producției și cu managerierea devianței sociale. Succesul psihiatriei este dependent de utilitatea profesiei în servirea ordinii industriale, inclusiv de cerințele burgheziei de a avea o forță de muncă mai strict controlată și subjugată. Nu este doar o coincidență că profesia continuă – fără nici o urmă de ironie – să insiste asupra așa-zisului sistem de „tratament moral”.

După Pinel, William Tuke și colegii săi Quakeri au implementat principiile de tratament moral la York Retreat din Anglia. La această rezidență rurală, pacienții aveau să fie tratați uman și cu demnitate; un nivel mai mic de forțare și constrângere fizică a fost folosit, în schimb gardienii au încurajat diferite forme de ajustare comportamentală. În orice caz, abaterile de la standardele acceptabile de comportament „normal” și cuviincios nu erau tolerate.

În loc să fie ținuți în letargie, pacienților li se cerea să facă munci și să aibă hobbi-uri, să respecte bunele maniere tot timpul, să se îmbrace cuviincios, și să fie respectuoși în interacțiunile sociale cu personalul, cu alți pacienți și cu vizitatorii care veneau în centru (Foucault 1988a: 241–278).

Cu o proporție de 1 membru din personal la fiecare trei pacienți, Tuke a pretins că a obținut o rată de recuperare de 70 la sută în rândul pacienților din acest așezământ (Whitaker 2010b: 24).
Comentatorii contemporani continuă să vadă tratamentul moral și practicile de la York Retreat ca exemple ale ceea ce ar trebui să însemne un sistem bun de sănătate pentru boala mintală (Borthwick et al. 2001).

Filosofia sa de bază însă reflecta răspunsuri mult mai generale, puritane, ale societății victoriene la adresa devianței sociale. O reformă a caracterului în capitalismul industrial nu era doar de dorit, ci și necesară; prin forța voinței, cetățeanul irațional avea să fie făcut să fie din nou rațional (Foucault 1988a: 241–278)

Tratamentul moral a fost o trecere la gestionarea celor etichetați ca „nebuni” în măsura în care noul aparat de diciplinare a impus o mai directă supraveghere/spionare a comportamentului personal, cu scopul de a instaura obediența în fața autorității, într-un nou set de relații societale.

Kirk et al. (2013: 45) au remarcat despre Retreat că era încă o instituție care încarcera oamenii împotriva voinței lor și folosea un sistem de răsplată și de pedepse pentru a impune „conformitate psihologică și fizică”.

A face progres în acest sistem de tratament moral, declară Kirk et al. (2013: 45), necesita obediență și comportament corect din partea pacienților. Eșecul de a urma aceste reguli submina dramatic statutul social al pacientului, privilegiile instituționale și starea sa, prin transferul forțat în încăperi mult mai îndepărtate și mai puțin respectabile. Controlul total din partea alieniștilor/managerilor morali asupra mediului fizic și social al deținuților era un mecanism care impunea disciplină.

Acest management moral al devianței sociale a fost însușit și reprodus de către participanții medicali/doctorii nebuni din sistemul mai larg de azil pe parcursul întregului secol 19. Încarcerarea în masă în asemenea facilități a facilitat „măturarea străzilor de săraci, de nevoiaşi, de sărmani, de nebuni și de oamenii fără adăpost și de antipaticii cerșetori” (Breggin 1993: 145), și totuși, în același timp, a oferit o filosofie de îngrijire și tratament care a pus accentul pe umanitarism și pe potențialul de recuperare.

Efectiv, doctorii nebuni au reușit să obțină jurisdicție asupra celor considerați bolnavi mintal, printr-o retorică medicală convingătoare asupra afecțiunii mintale, chiar dacă, așa cum Abbott (citat în Kirk et al. 2013: 9) a remarcat despre tratamentele sale: „numai încarcerarea nu a avut nici un fel de efect și i-a făcut pe psihiatri să fie la fel ca gardienii din închisori, pe care i-au și înlocuit de altfel, în ciuda raportării lor la modelul medical al științei, tratamentului și vindecării”.

Gardienii sistemului de aziluri, care apărea atunci, au oferit o formă mai sofisticată de control social, consistentă cu complexitățile ordinii industriale. Este interesant, în acest sens, că proponenții timpurii ai tratamentului moral erau ordinele religioase de la care doctorii nebuni/alieniștii și-au însușit metodele – o trecere de la religie la psihiatrie, ca autoritate morală în epoca științifică. Așa cum Abbott (1988: 298) adaugă, primul succes al profesiei este bazat pe promisiunea de a-i ajusta pe indivizi la noua ordine socială. „Din interesul ei primar în prevenire și într-adevăr de la era terapiei morale”, scrie el (Abbott 1988: 298), „psihiatria a fost fascinată de relația dintre individ și societate”.

Conceptul psihiatric al prevenției a atribuit boala nervoasă și mintală eșecului ajustării individului la societate, și a presupus că ajustarea reușită că ar preveni boala. Ajustarea stătea la baza aplicării psihiatriei la controlul social; „oamenii tineri trebuie să fie ajustați la lumea ordonată, soldații trebuie să fie ajustați la războiul în tranșee, muncitorii trebuie să fie ajustați la fabrici”.

Foucault (1988b: 180) repetă punctul de vedere al lui Abbott când declară că „de la început, psihiatria a avut ca proiect să fie o funcție a ordinii sociale”. Controlul jurisdicției de către doctorii nebuni asupra celor etichetați ca „nebuni” era posibil doar prin inventarea unui discurs medical care reflecta și răspundea la preocupările sociale și economice ale elitelor conducătoare. Asta e și mai mult accentuat de Foucault (1988b: 180–181) când acesta se pune în locul profesiei de alienist/psihiatru, pe măsură ce acestea apăreau în secolul 19: „peste tot societatea se confruntă cu probleme de masă, pe stradă, la locul de muncă, în familie etc – iar noi psihiatri suntem funcționarii ordinii sociale. Depinde de noi să facem ordine în aceste dezordini. Jucăm un rol în igiena publică. Asta e adevărata vocație a psihiatriei. Și acesta e concextul ei real, destinul său”.

Un exemplu folositor în expansiunea rolului moral al psihiatriei în societatea industrială poate fi văzut în ilustrația 2.1, care arată un document real, original de încarcerare pentru Azilul de Lunatici Trans-Allegheny (Trans-Allegheny Lunatic Asylum, din orașul Weston, West Virginia), de când s-a deschis în 1864 până în 1889. Motivele pentru încarcerare erau „slabă la băutură”, „părăsită de soț”, „viață imorală”, „lenevie”, „a citit un roman”, „politică” și „deranjament urinar” (și menstruație).

În numele „igienei publice”, comportamentul considerat ca fiind deviant sau amenințător pentru elitele industriale era patologizat de către doctorii nebuni.

Asta includea ceea ce Szasz (2000: 35) a denumit una dintre „cel mai des diagnosticat și mai entuziast tratate boli mintale din istoria medicinei”, și anume, nebunia masturbării. Așa cum eticheta sugerează, profesia a teoretizat că masturbarea era nu doar neigienică și un comportament deviant, dar și ducea la nebunie și chiar la sinucidere (Szasz 2000: 36).

Impuse celor care „sufereau” de această „boală mintală”, chiar până la sfârșitul anilor 1930, tratamentele includeau „instrumente și mecanisme de constrângere fizică, circumcizie, cauterizare a organelor genitale, extirparea clitorisului (clitoridectomy) – mutilare genitală a femeilor – și castrare” (Szasz 2000: 36).

Recunoscut în general ca fondatorul psihiatriei britanice, Henry Maudsley, a fost în special vocal în disprețul său față de cei care recurgeau la acest comportament; „Cu cât cel care se masturbează se cufundă în odihna sa degradată” (adică, moare), a opinat Maudsley (citat în Szasz 2000: 36), „cu atât mai bine pentru lumea care scapă de el”.

Motive pentru care femeile erau încarcerate în Azilul de Lunatici Trans-Allegheny, între 1864–1889: a fost lovită de un cal în cap; predispoziţie ereditară, e tratată rău de soţ, isterie, necazuri feminine imaginare, viaţă imorală, a fost la închisoare, gelozie şi religie, leneşă, s-a căsătorit fiul ei, masturbare şi sifilis, masturbare de 30 de ani, leacuri pentru prevenirea sarcinii, deranjamente menstruale, a citit un roman, fumează opium, minte supra-activă, studiul exagerat al religiei, părinţii ei erau veri, tutun şi masturbare, interes în politică, politică, interes în religie, febră şi pierderea unui proces, a fost părăsită de soţ, astm, anturaj nepotrivit, are obiceiuri rele şi e interesată de politică, bea whiskey, febră a creierului, aciditate la stomac, congestie a creierului, s-a deghizat să intre în armată, masturbare, părăsită de soţ, boală domestică, probleme în familie, egoistă, crize de epilepsie, abuz sexual excesiv, interesată de un ofiţer, masturbare suprimată, război, timp de viaţă, deranjament urinar, vicii, necazuri feminine, superstiţie, şi-a împuşcat fata, pojar, a mâncat pe ascuns timp de 2 ani, iritare a coloanei vertebrale, are prea multe gânduri, lacomă, suferă, rană din cauza împuşcării, studiază foarte mult, zvon că şi-ar fi ucis soţul, armata salvării, scarlatină, a sedus şi a dezamăgit, şi-a făcut rău, deranjamente sexuale, abuz sexual, încredere falsă, intelect fragil, a căzut de pe cal în război, boala femeii, disipare a nervilor.

Acest exemplu ne permite să identificăm preocupări specifice economice și ideologice ale claselor conducătoare, exemplificate în fabricarea de boli mintale. Așa cum Szasz (2000: 35) a remarcat, transformarea masturbării într-o boală era convenabilă în expansiunea psihiatriei, în măsura în care „afecțiunea” avea potențialul de a putea fi aplicată întregii populații. Copii și adulți, bărbați și femei, toți puteau fi prinși în plasa nebuniei masturbării; clasificarea este o dovadă clară a modului în care doctorii nebuni medicalizau comportamentul deviant. A fost și un bun exemplu al expansiunii jurisdicției psihiatrie, prin medicalizarea sexului și sexualității.

Mai mult, este posibil să discernem aici nevoi mai specifice de a reimpune unitatea familială, precum și productivitatea în rândul forțelor de muncă. Așa cum White (2009: 20–21) a arătat, așa-zisele manifestări fizice ale masturbării demente (inclusiv chelia, bâlbâială, orbirea și boala de piele) erau folosite ca „mijloace de control social a activităților bărbaților” (White 2009: 21).

Activitatea sexuală trebuia limitată doar la reproducere; masturbarea era asociată cu lenevia care nu putea fi tolerată în societatea industrială. În plus, ideile promovate de eugenie, care făceau ravagii atunci – cu entuziasm susținute de psihiatrie (vezi Capitolul 7) – sugerau că presupusa labilitate mai mare a claselor muncitoare de a deveni nebune era rezultatul unui trend evoluționist care va continua dacă nu era oprit prin sterilizarea forțată a celor „nebuni”. Castrarea din cauza masturbării demente a fost prin urmare teoretizată ca fiind „o măsură igienică” care va opriri reproducerea „hoardelor inferioare”. De exemplu, foarte cunoscutul ginecolog din Pennsylvannia, William Goodell, era de părere în 1882 că „o politică serioasă” în viitor va fi „să fie eradicată nebunia prin castrarea tuturor bărbaților nebuni și prin sterilizarea tuturor femeilor nebune”, o poziție împărtășită de editorul Texas Medical Journal care și el credea că „tratamentul” ar fi avut beneficiul suplimentar că i-ar fi oprit pe bărbații nebuni de la masturbare (cited in Whitaker 2010b: 57–58).
Femeile care se abăteau de la rolul principal atribuit lor – de soții, mame și de femei de casă – erau
în special ținta pentru eticheta de masturbare dementă.

În a doua jumătate a secolului 19, profesia a început să se specializeze în „boala mintală” a femeilor, cum ar fi isteria sau nimfomania. Prerogativele capitalismului industrial dictau că locul unei femei era acasă/în gospodărie, iar psihiatria a reimpus aceste norme patriarhale prin controlul social al femeilor care deviau de la rolul sexual prescris pentru ele (Capitolul 5).

Isaac Baker Brown de la Societatea de Obstretică din Londa, de exemplu, credea cu fermitate că nebunia femeilor era cauzată în principal de masturbare, sugerând că simptomele puteau fi detectate la acele femei care doreau să muncească sau care erau indiferente față de obligațiile lor domestice (Showalter 1980: 176–177).

Începând din 1859, el a făcut operații de extirpare a clitorisului împotriva unor femei și fete (chiar și de 10 ani) motivându-le printr-o multitudine de abateri; a invocat inclusiv motivul că o fată de 20 de ani nu asculta de mama sa și citea cu încăpățânare, că o femeie care era „directă și deschisă” cu bărbații nu a avut niciodată o ofertă de căsătorie și că o croitoreasă necăsătorită avea probleme digestive (Showalter 1980: 177).

Mutilările chirurgicale comise de Brown erau în special recomandate pentru soțiile care nu cooperau, Showalter (1980: 177) remarcând că Brown a cerut cu insistență ca extirparea clitorisului să fie făcută la femeile care cereau divorț și credea că operația putea să le facă mai mulțumite, și cu siguranță mai ușor de controlat de către soții lor”. Este documentat că această intervenție chirurgicală specifică nu a dispărut din aziluri până în anii 1950 (Whitaker 2010b: 79).
Într-o altă întorsătură ironică în istoria bolii mintale, simultan cu folosirea de către psihiatrie a intervențiilor radicale pentru a opri femeile nesupuse să se masturbeze și să obțină plăcere sexuală în afara limitelor căsătoriei heterosexuale, au existat colegi din practica privată care – în numele tratamentului psihiatric și progresului medicinei – le masturbau cu forța pe pacientele lor „frigide” și pe soțiile „isterice” „nesatisăcute matrimonial” pentru a atinge orgasm.

Așa cum Maines (1999) a arătat, „tratamentul pentru femeile din clasa de mijloc, etichetate ca fiind „isterice”, a fost foarte profitabil pentru profesie și unul care a facilitat la finalul secolului 19 introducerea unui „nou ajutor medical”, ceea ce e perceput azi ca „jucărie sexuală”, vibratorul.

Deși aparent contradictorii, ambele practici pot fi înțelese ca parte a încercărilor din partea psihiatrilor de a patologiza și controla trupul femeilor prin prezervarea status-quo-ului familiei, căsătoriei și diviziunii sexuale a muncii din societatea industrială a forței de muncă (Capitolul 6).
Teoria biologică și tratamentele fizice

La fel cum s-a întâmplat și cu închisorile și lagărele de muncă (workhouses), instituțiile pentru cei etichetați ca fiind „bolnavi mintal” s-au extins considerabil pe parcursul secolului 19, în Marea Britanie și Statele Unite. Clinicile și practicile private pentru clienții din clasa de mijloc s-au înmulțit și s-au diversificat, pe măsură ce secolul progresa, în timp ce aziluri, în general finanțate din bani publici, au fost construite și umplute cu oameni din clasa muncitoare. În 1850, existau 7.140 de oameni (4,03 la 10.000 de oameni) în azilurile publice din Marea Britanie, dar în 1954 erau 148.000 (33,45 la 10.000 de oameni) încarcerați (Scull 1984: 67). Creșteri similare s-au văzut și în Statele Unite, unde peste 550.000 de oameni erau încarcerați în instituții psihiatrice deja în 1955 (Lieberman 2015: 154). La mijlocul secolului 19, săracii, pentru prima dată, au depășit numeric bogații ca pacienți psihiatrici (Burstow 2015: 38).

Practica privată a individualizat problemele sociale ale societății industriale ca fiind diferite forme de „nevroze” – în special folositoare în reimpunerea rolurilor restrictive asupra femeilor din clasa de mijloc.

În contrast, sistemul de azil a utilizat diferite „tratamente” fizice asupra unor grupuri considerate ca fiind deviante, problematice, sau „neapte”, neadaptabile pentru a fi lăsate în libertate în societate. Așa cum Scull (1989: 243) remarcă, odată cu introducerea prevederilor de stat, familiile din clasele de jos care erau în particular în riscul de a fi comis necazuri și cei decrepiți erau trimiși la azil din cauza lipsei de „resurse de a se descurca cu dependenții și neproductivii economic”. Astfel, pe măsură ce societatea industrială progresa în secolul 19, la fel și afacerea și prestigiul pentru profesiunea de sănătate mintală înflorea.

Însă, și atunci ca și acum, au rămas probleme pentru alieniști/psihiatri în fabricarea unei teorii valabile, prin care să legitimeze și justifice asemenea expansiune în fața altor ramuri ale medicinei (precum și în fața publicului în general).

Un alt paradox major din istoria psihiatriei, evidențiat de Scull (1989: 239–249), este că numărul de „nebuni” – măsurat de ratele de încarcerare psihiatrică – a crescut de-a lungul secolului 19 și în secolul 20, ratele de „vindecare” – măsurate de numărul de oameni eliberați din asemenea facilități – au scăzut. Între 1870 și 1920, rata de „recuperare” în Anglia a scăzut de la 40 la 31 la sută (Shorter 1997: 191). Mulți deținuți au fost încarcerați în asemenea facilități pentru toată viața, Scull (1989) recunoscând că în anii 1950, media de încarcerare într-un spital psihiatric din SUA era de peste 20 de ani. În timpul celei 100 de ani de creștere a afacerilor din psihiatria publică și privată, între 1850 și 1950, colegii din alte ramuri ale medicinei au făcut progrese considerabile în baza lor de cunoaștere teoretică. Prin comparație, experții în sănătate mintală nu au făcut nici un progres. Asta, în ciuda faptului că psihiatria a dezvoltat o arie vastă de tratamente biomedicale fizice pentru boala psihică; o parte dintre ele vor fi analizate în continuare.

De la sfârșitul secolului 18, medicina occidentală a făcut progrese specifice în activitățile ei chiar din cauza limbajului și tehnicilor de investigare științifică. Teoriile impresioniste ale bolii care se bazaseră pe ideea de „echilibru umoral” (Scull 2015: 28) nu mai erau acceptabile într-o societate construită pe raționalitate și știință.

Asta a fost încapsulat în dezvoltarea de către Rudolf Virchow a „standardului de aur” medical pentru descoperirea și clasificarea cu acuratețe a bolii. Așa cum Burstow (2015: 36) subliniază, potrivit acestei noi înțelegeri, durerea sau suferința în sine nu mai erau suficiente pentru ca ceva să fie calificat ca boală. Leziunea reală, patologia celulară reală, observabilă direct sau prin teste avea să fie standardul. În timp ce boala poate fi ipotetizată și temporal întreținută în absența unei patologii, cu siguranță, doar descoperirea patologiei era cea care o confirma.

Tentativele făcute de profesiunile alieniștilor/psihiatrilor de a legitima și ideile și practicile lor după același „standard de aur” al lui Virchow din medicină au fost încapsulate în opera observațională și de clasificare a psihiatrului german Emil Kraepelin — considerat „tatăl psihiatriei moderne” (Cohen 2014a: 440) — în ultima jumătate a secolului 19.

Observațiile directe ale lui Kraepelin și înregistrarea poveștilor de viață a peste 100 de pacienți încarcerați în aziluri l-au determinat să teoretizeze că boala mintală era cauzată de entități discrete, fizice care incapacitau funcționarea normală a creierului. A dezvoltat ediții succesive ale Manualului de Psihiatrie (Textbook of Psychiatry, Lehrbuch der Psychiatrie) care descria descoperirile sale și delimita diferite varietăți ale bolii mintale, inclusiv descrierea pe care a făcut-o pentru praecox (ulterior reetichetată ca schizofrenie) și depresiei maniacale (Cohen 2014a: 440–441).

Astfel, activitatea lui Kraepelin a fost o încercare reușită de a promova ideea de „psihiatrie științifică” – adică o ramură a medicinei care urma metoda științifică și teoria biologică a colegilor medici din alte sub-discipline. Ca urmare a activității sale, boala mintală a fost ferm stabilită ca o boală a creierului și diferitele tratamente, având ca țintă acest organ uman, au progresat sub etosul șființific al ipotezei testelor, experimentărilor și evaluărilor.

Doar o singură omisiune de la „standardul de aur” al lui Virchow a continuat să bântuie profesia psihiatrică și aceea a fost absența totală a descoperirii vreunei patologii fizice definite. Teoriile puteau fi susținute, potrivit lui Virchow, dar nu erau confirmate fără dovezi reale ale bolii mintale. La fel ca și cu cei care l-au urmat, Burstow (2015: 43) remarcă că ideile lui Kraepelin despre patologia mintală se agățau de presupunerea – și nu de vreo dovadă categorică – unei legături „între simptome, etiologie și prognoză”.

Însă asta nu a oprit psihiatria să experimenteze pe trupurile celor încarcerați, în speranța de a dovedi, retrospectiv, o etiologie.

Medicul Benjamin Rush (unul dintre semnatarii Declarației de Independență a SUA) a fost unul dintre primii care a crezut în etiologia fizică a bolii mintale. În anii 1890, bărbatul care va deveni cunoscut ca „părintele psihiatriei americane” (chipul său încă apare pe emblema APA) a anunțat ultimul său tratament pentru nebunie: „scaunul de tranchilizare”.

Whitaker (2010b: 16) explică cum funcționa această invenție: Odată legați de scaun, lunaticii nu se mai puteau mișca deloc – brațele lor erau legate, încheietuirle imobilizate, picioarele prinse strâns – și vederea lor era blocată de scânduri de lemn care le imobilizau capul. O găleată a fost pusă sub scaun, pentru defecare, iar pacienții erau imobilizați așa lungi perioade de timp”.

Rush era un om de știință; el credea că nebunia era cauzată de fluxul iregular al sângelui prin vene, către creier. Astfel el a susținut că scaunul de tranchilizare calma și regulariza fluxul sângelui nebunului. Instrumentul „leagă și imobilizează fiecare parte a trupului” a declarat Rush (citat în Whitaker 2010b: 16), „prin menținerea abdomenului în poziție verticală, ușurează fluxul rapid de sânge către creier… Efectele scaunului de tranchilizare îmi par cu adevărat încântătoare. Acționează ca un sedativ pentru limbă și temperează și vasele de sânge”.

Împreună cu vărsarea de sânge, băile reci și instrumentele de învârtire care erau atunci populare în „calmarea” și „vindecarea” nebunilor (see Whitaker 2010b:1–38), invenția lui Rush a devenit imediat populară în azilurile din Europa unde medicii erau în special impresionați de cum „tranchilizatorul” putea să-i facă pe cei mai încăpățânați deținuți să fie „amabili și supuși”, după o zi sau două de „terapie” în acest scaun (Whitaker 2010b: 16).

Femeie din Statele Unite, încarcerată într-un spital de psihiatrie, torturată de psihiatrii în anii 1950, cu electroşocuri.
Femeie din Statele Unite, torturată şi mutilată de psihiatrii, prin lobotomie frontală.
Ilustraţia arată cum psihiatrii distrugeau lobii frontali ai pacienţilor, prin tortură medicală.
Femeie din SUA, torturată cu electro-şocuri într-un spital de psihiatrie.
Freeman, efectuând lobotomie frontală împotriva unei femei care anterior fusese paralizată prin şocuri electrice.

Aceste exemple de tortură mascată ca „tratament” de către psihiatrie s-au dezvoltat și mai mult în prima parte a secolului 20, pe măsură ce psihiatria își însușea tehnicile invazive fizic de la alte ramuri ale medicinei.  

Cum ratele de „vindecare” continuau să scadă și psihiatria științifică se confrunta cu contestări din ce în ce mai masive din partea „psihiatriei dinamice” a lui Freud – care părea să ofere mai mult potențial pentru scopurile urmărite de sănătatea mintală prin gândire pozitivă (see Shorter 1997: 145–189)— dorința sistemului de sănătate publică mintală de a se bucura de credibilitate s-a intensificat în primele decenii ale secolului 20.

În acea vreme, psihiatria publică a copiat lustrul medicinei generale, prin schimbarea strategică de nume („azilurile” au devenit „spitale”, „alieniștii” au devenit „psihiatri” etc) precum și prin aproprierea aparatului fizic (de exemplu, ambulanțele și morga) și a intervențiilor (cum ar fi medicamentele și chirurgia) de la alte ramuri ale medicinei.

Așa cum Whitaker (2010b: 73–74) a remarcat, noile tratamente psihiatrice erau diferite de intervențiile alieniste anterioare în sensul că ele de fapt „funcționau” prin distrugerea permanentă a creierului. Într-adevăr, Walter Freeman, care a popularizat lobotomia transorbitală în Statele Unite, a susținut că această procedură făcea parte din ceea ce el a numit „terapie de distrugere a creierului” (Burstow 2015: 52).
Înainte ca
thorazina să apară pe piață în anii 1950, psihiatria biomedicală a experimentat pe devianții sociali cu o varietate de medicamente periculoase numite „tratamente”. Acestea includeau otrăvuri cum ar fi camforul și metrazolul, precum și insulina administrată în doze foarte mari pentru a induce crize și come pacientului (Whitaker 2010b: 91–96). Scopul era ca pacientul „să fie adus în pragul morții” (așa s-a exprimat, un medic (Whitaker 2010b: 91)), iar asemenea tratamente erau considerate un succes și au fost aplicate ca regulă în instituțiile psihiatrice în anii 1930 și 1940. Personalul spitalului a observat că deținuții deveneau mai tăcuți și mai supuși în urma acestor „tratamente”, când, de fapt, pacienții trăiau în teroare palpabilă de groaza unor alte intervenții de această natură (Whitaker 2010b: 91). „Tratamentele” au rămas periculoase, și au provocat nu doar distrugere a creierului, dar pentru mulți pacienți chiar moartea.

Între timp, unii psihiatri au rămas îngrijorați că aceste intervenții nu aveau efecte permanente și nu semnalau un tratament pe termen lung pentru bolile mintale cronice.

Formele de „terapie fizică” asupra creierului care aveau tendința să producă efecte permanente (de fapt distrugere permanentă) au fost ECT (cunoscute sub denumirea de „tratament cu electroșocuri”) și lobotomia. Împreună cu medicamentele, aceste două intervenții în forme modificate sunt folosite chiar și în zilele noastre.

Crucial în înțelegerea „eficienței” lor percepute – în ciuda oricăror dovezi ale unei etiologii biologice a bolii mintale – este să arătăm modalitățile prin care ele au reușit să ajusteze comportamentul devianților sociali, într-un mod care a permis externarea lor înapoi în sânul familiei și chiar reîntoarcerea lor în câmpul muncii.

Tratamentele nu sunt un progres în medicina psihiatrică, dar cu toate acestea au fost folositoare în a modifica comportamentul considerat nepotrivit, într-o manieră permanentă, în schimb ajutând prerogativele capitaliste pentru productivitate în familie și în forța de muncă.

Ambele aceste tratamente eventual vor fi lăsate într-un plan mai îndepărtat după apariția medicamentelor „anti-psihotice”, pe care unii cercetători pe aplică în același scop în care erau aplicate ECT și psiho-chirurgia – pentru a produce daune creierului, doar că acum fac asta mai ieftin și aparent într-o manieră mai eficientă (Breggin 1991; Breggin and Cohen 1999; Moncrieff 2009; Whitaker 2010a).
Pentru a înțelege aceste intervenții fizice ca forme de control social a grupurilor deviante, este folositor să-i luăm în considerare pe cei care au fost prima dată supuși cu forța la aceste tratamente, și grupurile care au fost supuse cu prioritate.

ECT a fost prima dată aplicat în 1938 unui om al străzii, de origine italiană, care a fost ridicat de pe străzi de poliția din Roma. Inspirația pentru a plasa electrozi pe fruntea deținuților psihiatrici și pentru a le administra electro-șocuri a fost vizita pe care psihiatrul italian Ugo Cerletti a făcut-o la un abator, unde a observat că porcii erau paralizați prin șocuri electrice, ceea ce-i făcea mai ușor de ucis de către măcelari. După ce a fost șocat cu 110 volți în creier, primul cobai uman al lui Cerletti a suferit o criză și când și-a revenit l-a implorat pe psihiatru să nu-i mai facă acel „tratament” (în acest moment, cerșetorul era sub impresia – deloc de mirare – că psihiatrul avea de gând să-l ucidă); Cerletti a anunțat că ECT a fost un triumf (Whitaker 2010b: 96–98).

Și atunci, ca și acum, procedura produce o convulsie și o criză masivă (van Daalen-Smith et al. 2014: 206) care pare să „calmeze” pacientul și să-i inhibe comportamentul conceptualizat de către lucrătorii în boli mintale sub diferite forme de „psihoze” sau „autism”. Profesia psihiatrică rămâne nedumerită în privința modului în care ECT funcționează asupra trupului, și totuși un studiu recent al dovezilor disponibile a declarat că sigurele efecte cunoscute sunt disfuncții permanente produse creierului și un mare risc de moarte (Read and Bentall 2010).
La fel ca în cazul tratamentelor cu medicamente care l-au precedat, ECT a fost
o metodă deloc subtilă de tortură psihiatrică care cerea conformitate de la deținuții psihiatrici, fie prin amenințare cu/ca urmare a intervenției; așa cum Burstow (2015: 55) ne amintește, doctorii naziști au fost primii care au adoptat ECT pentru a-l folosi împotriva prizonierilor din lagărele de concetrare.

De la primele experimentări cu ECT, se pare că psihiatria a fost foarte conștientă că electro-șocurile rezultau doar în traume produse creierului, dar psihiatri nu au considerat că așa ceva era un lucru rău.

Pacienții care au fost supuși la ECT au fost observați ca suferind de amnezie, dezorientare, letargie și apatie, unii au spus că chiar intelectul lor a fost diminuat din cauza „tratametului” (Whitaker 2010b: 98). Dar așa ceva era considerat că l-ar fi ajutat pe pacient, pentru că, așa cum un doctor (citat în Whitaker 2010b: 99) a remarcat, „cu cât mai mare e distrugerea (creierului), cu atât mai probabil e ca simptomele psihotice să intre în remisie”.

Ce îi condamna pe deținuți la a fi supuși la eletro-șocuri era tocmai intelectul lor. Celebrul Dr. Abraham Myerson (cited in Burstow 2015: 55), a declarat sec despre candidații pentru ECT că „acești oameni au… mai multă inteligență decât pot gestiona, și reducerea inteligenței este un factor important în procesul curativ/de curățare. Spun asta fără cinism. Fapt e că unele dintre cele mai bune vindecări pe care cineva le obține cu acești pacienți e ca ei să fie reduși aproape la amentia (incapacitatea de a-și folosi mintea)”.

ECT a trecut printr-o recentă revigorare, acum psihiatri abia așteaptă să-i poată lua în colimator pe tineri devianți, pe care-i etichetează ca „deprimați” sau „autiști”, pentru a le aplica tratamente de șoc, dacă „nu răspund” la intervențiile cu medicamente (Breggin and Breggin 1998: 195; Tomazin 2015; van Daalen-Smith et al. 2014).

Leonard Roy Frank (cited in Mills 2014: 93), un supraviețuitor al ECT, a întrebat retoric: „De ce se 10 volți de electricitate aplicați unui prizonier politic în zona organelor genitate este înțeles ca tortură, dar o cantitate de 10 sau de 15 ori mai mare aplicată creierului este numită „tratament”?” Pentru că, îi răspund eu, amenințarea ECT este eficientă în a face poliție cu cei care nu se supun rolurilor lor din familie, școală, serviciu, sau rolurilor de consumatori din societatea occidentală.

Și totuși, pentru unii din această profesie, tratamentul rămâne imprecis ca intervenție biomedicală și curând a părut că ECT va fi depășit de „leacul miraculos” găsit de laureatul premiului nobel Egas Moniz – lobotomia (Whitaker 2010b: 107–108).
Inspirat de observațiile din primul război mondial asupra veteranilor, care au suferit răni prefrontale ale creierului, neurochirurgii au sugerat că operarea pe creier a celor etichetați bolnavi mintal ar putea să-i facă
insensibili la emoții și să le reducă capacitatea intelectuală într-un mod mai permanent și mai specific decât putea face ECT.

Egas Moniz a teoretizat că gândurile patologice erau „fixate” în „sisteme celulo-conexate” în lobii prefrontali ai creierului, astfel „vindecarea” pentru afecțiunea mintală era „să distrugă” acele conexiuni prin intervenții psiho-chirurgicale (Whitaker 2010b: 107–108).
Ca majoritatea lobotomiilor care au urmat, prima procedură a lui Moniz a fost efectuată asupra unei femei (în acest caz, o fostă prostituată). Așa cum Whitaker (2010b: 113) descrie operația, Moniz „a sfredelit
găuri în craniul femeii, a folosit o siringă pentru a injecta alcool pur asupra țesuturilor expuse, alcoolul a ucis țesuturile prin deshidratare”. Femeia a fost apoi dusă înapoi la azil, unde psihiatri au raportat că a rămas într-o stare de calm. În urma acestei operații „reușite”, și mai multe operații prefrontale asupra populației încarcerate au fost efectuate. Deja în 1936 Moniz făcea publicitate procedurii sale de sfredelire despre care spunea că demonstra îmbunătățiri marcante la toți pacienții operați (inclusiv observația că maniaco-depresivii, după operație, deveneau „mai puțin emoționali” (Whitaker 2010b: 114).
Între 1940 și 1950, psihochirurgia lui Moniz a fost făcută populară în America prin referirile făcute de Walter Freeman și de asistentul său neurochirurg, James Watts. Primul lor pacient a fost din nou o femeie – o femeie de 63 de ani, despre care Freeman spunea că credea că e dominată de soțul ei și pe care o descria și ca „o maestră în a fi rea de gură” (citat în Whitaker 2010b: 115). Freeman și Watts au fost încântați de rezultatele operației, scriind în Southern Medical Journal că femeia era acum capabilă să-și îndeplinească îndatoririle privind treburile casnice din gospodărie și că îi părea soțului ei „mult mai normală decât a fost vreodată” (cited in Whitaker 2010b: 116).

La finalul lui 1936, doctorii operaseră pe alte 16 femei și 3 bărbați (Whitaker 2010b:116).

Evaluările post-operatorii ale comportamentului pacientelor au fost aproape exclusiv făcute de personalul din instituțiile psihiatrice unde procedurile au fost efectuate, concentrându-se asupra normelor sociale ale „înfățișării, muncii și nivelului de activitate” (Getz 2009: 145).

Deloc surprinzător, rezultatele au fost considerate copleșitor pozitive. Freeman (cited in Getz 2009: 145) însuși era mândru că, la fel ca în cazul ECT, intelectul și creativitatea au fost permanent disturse prin procedura chirurgicală, declarând că „nici unul dintre pacienții noștri nu a scris o carte, nu a conceput o casă, nu a compus un cântec și nu a inventat un obiect care să poată fi vândut”.

Țintele speciale pentru lobotomie au fost comunitatea populației de culoare precum și femeile care nu cooperau. Această chestiune este evidențiată în propriile mărturii ale lui Freeman (citat în Burstow 2015: 53–54) privind lobotomizarea unei femei de culoare care a fost închisă într-o celulă izolatoare într-un spital de psihiatrie timp de mai mulți ani: „Când au transferat-o pentru operație, a fost nevoie de cinci asistenți să o imobilizeze, ca asistenta să-i poată administra injecția hipodermică. Operația a fost un succes, în sensul că femeia nu s-a mai manifestat astfel. Din ziua de după operație (și am demonstrat asta în mod repetat personalului din spital), puteam să o strângem de gât, să-i răsucim brațele, să o lovim în coaste, să o lovim la fund, fără ca femeia să facă altceva decât să geamă și să scoată sunete care semănau cu nechezatul unui cal”.

La fel cum e cazul cu toate intervențiile fizice ale psihiatriei, lobotomia „a funcționat” pentru capitalism în măsura în care a pacificat (*) grupările rebele pentru totdeauna.

(*n.t.: Termenul de „pacificare” a fost folosit de naziști în încercarea de a coloniza și înrobi populația din estul Europei în al doilea război mondial, în urma invadării URSS de armata celui de-al treilea reich. Hitler se prezenta ca un „pacificator” al Europei, „pacea” pentu naziști fiind înfometarea în masă a 30-50 de milioane de muncitori și țărani comuniști și transformarea lor în masă de sclavi muncitori pentru „civilizația ariană”, cel mai înalt ideal al civilizației europene. „Pacificarea” este un termen folosit în exact același sens azi de statele occidentale sau de clasele lor comprador din țările colonizate, și are ca scop transformarea oamenilor lipsiți de putere în sclavi muncitori, supuși, disciplinați și cuminți. Metodele de „pacificare” sunt aceleași folosite de naziști în Estul Europei – înfometarea în masă, invadarea cu armată și tancuri a ghetourilor unde sunt încarcerați social săracii, și, din ce în ce mai mult, sclavia sexuală).

Producătoarea de film și actrița de stânga, Frances Farmer, a fost doar una din numeroasele victime politice ale psiho-chirurgiei lui Freeman. Așa cum Ussher (2011: 71; Getz 2009: 146) a descris, Farmer a fost inițial internată cu forța la Washington State Hospital de către mama ei, în 1944, pentru că „fuma, bea, înjura și făcea sex cu bărbați” (*).

A fost supusă lobotomiei și a fost trimisă înapoi acasă în 1950.

(* Acestea au fost pretextele. Motivul real e că Frances Farmer era comunistă.)

Aceeași soartă a avut-o și sora mai mare a lui John F. Kennedy, Rosemary Kennedy, care a fost internată cu forța de tatăl ei în 1941, pentru că o blama de comportament „agresiv” (n.t.: probabil doar îl contrazicea) și pentru că se temea că s-ar putea să rămână însărcinată (n.t.: adică nu dorea să fie vândută ca proprietate unui alt bărbat, adică să se căsătorească) (Getz: 2009: 146; Burstow 2015: 54).
Whitaker (2010b: 123) scrie că majoritatea pacienților lobotomizați au fost în stare să plece din spital, și fraza „lobotomia îi trimite acasă” a devenit populară în presă, pe măsură ce știrile despre „miraculoasa vindecare” erau tot mai multe.

Chirurgia era din ce în ce mai susținută și considerată a fi folositoare nu doar pentru condițiile psihotice, cum ar fi schizofrenia și depresia maniacală, dar chiar și pentru o mai mare varietate de afecțiuni mintale (inclusiv, anxietate și depresie), precum și pentru tratarea „criminalilor, psihopaților și perverșilor sexuali” (Valenstein 1980: 96).

Operația era chiar recomandată pentru soțiile americane casnice care găseau că ritmul de îngrijire a casei și de creștere a copiilor era mult prea mult pentru a putea fi suportat. Chiar și spre sfârșitul anilor 1980, Valenstein (1980:90) sugera că asemenea femei rămâneau cazuri potrivite pentru a fi supuse lobotomiei și psiho-chirurgiei. A declarat despre un caz tipic pentru procedură: „Treburile casnice, cum ar fi spălatul vaselor sau curățarea meselor, erau complet imposibile pentru ea, pentru că durau atât de mult și îi provocau o stare de rău foarte mare. Soțul și mama ei se ocupau de asta în locul ei și, la sfatul unor medici, și cei doi copii au fost trimiși la un internat. Electro-șocurile, medicamentele anti-depresive și psihoterapia toate aveau efecte limitate asupra comportamentului acestei femei – de fiecare dată ea „cădea” în aceleași stări după câteva săptămâni – iar Valenstein (1980: 90–91) a sugerat că în asemenea „cazuri foarte dificile”, psiho-chirurgia încă avea sens ca parte din tratamentul psihiatric modern”. 

Aici vedem o continuare a terapiilor fizice ca forme de control social; diviziunea sexuală a muncii, care trebuia impusă femeilor ca mame și soții, a fost reimpusă prin intermediul discursului „științific” psihiatric și tehnologiilor tratamentului de sănătate mentală (Capitolul 6).
În cele din urmă, Freeman, nemulțumit de cât dura operațiunea de sfredelire a creierului concepută de Moniz, a conceput o operație mai rapidă cu care se lăuda că dura 20 de minute (Whitaker 2010b: 133).
Procedura nu necesita anestezie – în schimb folosea trei șocuri electrice succesive pentru a-l pacifica pe pacient – și putea fi administrată de orice psihiatru după numai câteva ore de practică.

Inovația sinistră a lui Freeman se numea „lobotomie transorbitală” și a fost descrisă astfel de Whitaker (2010b: 133): „Freeman ataca lobii frontali prin ochi. Folosea un spărgător de gheață pentru a sparge o gaură în orbita osoasă deasupra fiecărui ochi și apoi insera instrumentul la o profunzime de 7 centimetri în interiorul creierului. În acel moment, se ducea în spatele capului pacientului și trăgea spărgătorul pentru a distruge nervii lobilor frontali”.

Freeman (cited in Whitaker 2010b: 133) nu credea că e necesar să sterilizeze spărgătorul de gheață și să piardă timp cu „rahaturi din astea legate de microbi”.

Burstow (2015: 53) scrie că inovația lui Freeman a mărit interesul medical în privința acestei proceduri, din cauza abilității acesteia de a maximiza „profiturile doctorilor, de a reduce cheltuielile cu spitalizarea și de a crește dramatic numărul de pacienți „serviți”.”

În urma propagandei care susținea că procedura de lobotomie transorbitală avea o mare „rată de vindecare”, făcută de presă și de revistele medicale din acea vreme, peste 20.000 de oameni considerați social devianți doar în America au fost lobotomizați în acest fel doar în anii 1950 (Whitaker 2010b: 132).

Articolele de cercetare au urmat pretențiilor lobotomiștilor și au sugerat că procedura ar fi fost lipsită de durere, că prezenta riscuri minore și reduse și că producea o îmbunătățire semnificativă în comportamentul pacientului. În timp, însă, a devenit clar că asta însemna de fapt că procedura îl făcea pe pacientul-deținut mai ușor de manipulat de către personalul spitalului.

Burstow (2015: 52) comentează asupra subiectivității judecății făcută asupra victimei lobotomizate: „Comportamentul care prezenta mai puține probleme pentru personalul spitalului era cel care era considerat „îmbunătățit”. Într-adevăr, oamenii care înainte de a fi lobotomizați puteau scrie poezii și care după lobotomie nu mai erau în stare decât să gângure erau declarați a fi într-o stare mai bună”.

Whitaker (2010b: 131) declară că „orice schimbare în comportamentul (deținutului lobotomizat) care rezulta într-o mai ușoară gestionare a pacientului de către personalul spitalului (adică nu îi mai solicita) putea fi judecată ca fiind îmbunătățire”.

Nu e de mirare atunci că, așa cum remarcă Getz (2009: 145), în asemenea condiții procedura a fost din ce în ce mai mult folosită ca formă de pedepsire, aplicată de personalul psihiatric pentru comportamentul nesupus sau pentru cei care nu fuseseră pacificați cum trebuie în urma electro-șocurilor.

De fapt, Freeman personal era convins că cu cât mai mult un pacient se opunea terapiei de lobotomie cu spărgătorul de gheață, cu atât mai necesar era ca aceasta să-i fie administrată (Whitaker 2010b: 133).
Similar cu actuala expansiune a tratamentelor cu medicamente pentru grupuri de
oameni din ce în ce mai tineri, zelul evanghelic al lui Freeman pentru lobotomie l-a făcut să opereze 11 tineri în anii 1950, inclusiv un copil de doar 4 ani (Whitaker 2010b: 135). Explicând „rațiunea” pentru lobotomizarea copiilor, el a recunoscut că era o metodă mai ușoară și mai eficientă de modificare a comportamentului. „Este mai ușor”, susținea Freeman (citat în Whitaker 2010b: 136), „să zdrobești lumea fantasticului, să distrugi interesul emoțional al copilului care se joacă cu experiențele sale interioare, decât să îi redirecționezi comportamentul spre canale acceptabile de către societate”.

În acest punct s-a ajuns că o declarație tipică a aroganței psihiatriei a dus la moartea a 2 din 11 adolescenți lobotomizați (Whitaker 2010b: 136).
În cele din urmă, Freeman – un psihiatru care nu avea nici o pregătire de chirurg sau vreo calificare –
a omorât atât de mulți pacienți că a devenit complicat pentru structurile medicale să-i mai accepte metodele și i s-a interzis să mai facă alte lobotomii la finalul anilor 1960.

Se estimează că peste 40.000 de pacienți psihiatrici au fost victimele psiho-chirurgiei în momentul în care aceasta era la modă în America la mijlocul secolului 20 (Getz 2009: 147).

Prin urmare, pretențiile de „rată de vindecare” făcute de psihiatrie au fost din nou dovedite a nu avea nici o bază. Un exemplu este oferit de Whitaker (2010b: 135) care descrie motivele pentru popularitatea procedurii la Stockton State Hospital din California; lobotomia putea să transforme deținuți care erau „nesupuși, distructivi” în niște deținuți „pasivi” (Braslow, citat în Whitaker 2010b: 135).

În timp ce era o metodă folositoare pentru control social, această operație nu era nici un fel de leac pentru boala mintală; se estimează că 12 la sută dintre cei care au fost lobotomizați la acest spital au murit în urma acestei operații (de obicei din cauza hemoragiilor cerebrale), că mult mai mulți au rămas mutilați fizic și cu afecțiuni severe pe toată viața și că doar 23 la sută au putut să fie externați (Whitaker 2010b: 135).
La fel ca în cazul electro-șocurilor, brutalitatea lobotomiei nu a oprit încercările ulterioare din partea psihiatriei de a o face din nou
populară. În perioada de fierbere politică din anii 1970, psihiatri au recomandat ca populația de negri să fie supusă psiho-chirurgiei (Burstow 2015: 54), iar în anii 1980 considerau că intervenția ar putea fi în beneficiul celor care sufereau de anorexie, de ADHD și de autism (Getz 2009: 148).
Ultima versiune a psiho-chirurgiei este numită „neuro-modulare” sau „stimularea în profunzime a creierului” și este recomandată pentru cei etichetați cu depresie și afecțiune obsesiv compulsivă (Getz 2009: 147).
În timp ce tratamentele fizice descrise mai sus au încercat să ofere psihiatriei aura de progres biomedical pentru ca aceasta să-și poată legitima activitățile, ele ar putea fi înțelese cu mai mare acuratețe ca
instrumente de tortură și opresiune folosite cu scopul de a fi un control mai eficient al celor considerați ca fiind problematici de către societatea capitalistă. Cu toate acestea Whitaker (2010b: 127–130) remarcă și că au existat importante motive economice pentru stat și pentru profesia psihiatrică de a continua experimentele pe pacienții-deținuți cu scopul de a găsi modalități mai eficiente de a gestiona populațiile deviante. Asta a inclus nevoia de o formă de „tratament” mai ieftin care putea fi făcut și în afara sistemului de spitalizare – o intervenție care putea să răspundă la criza financiară din ce în ce mai mare provocată de continua finanțare a marilor spitale psihiatrice.

Mitologizată ca un alt leac miraculos pentru cei etichetați ca fiind „bolnavi mintal” asta se va traduce în cele din urmă în promovarea în masă a medicamentelor (sau psiho-farmaceuticelor) din interiorul sistemului de sănătate mintală, care va fi discutată în continuare.

Revoluția” medicamentelor

Prin maximizarea profiturilor pentru corporațiile farmaceutice, popularitatea contemporană pentru prescrierea de medicamente este poate cel mai evident și mai sinistru exemplu de psihiatrie care servește baza economică a capitalismului.

Însă, acest fenomen poate fi înțeles ca rol ideologic pe care îl îndeplinește această profesie, fiind parte din super-structura capitalismului, prin continua invidualizare a opoziției politice și a managementului populației prin agenți chimici.

În ultimele decenii, a apărut o creștere substanțială în consumul de medicamente psihiatrice în toate societățile occidentale. De exemplu, în America, numărul de copii medicalizați cu medicamente pentru ADHD (în special Ritalin) a crescut de la 150.000 la finalul deceniului 1970 la 3,5 milioane în 2012 (Whitaker and Cosgrove 2015: 91–92). La fel, în Marea Britanie, Moncrieff (2009: 3) scrie că prescrierea de anti-depresive crescuse deja în 2002 „cu 243 la sută în 10 ani”. Explozia profiturilor companiilor farmaceutice în această perioadă a fost sumarizată de Moncrieff (2010a: 320–321): „În 1985, vânzarea de anti-depresive și anti-psihotice pentru oameni care nu erau internați în Statele Unite se ridica la 503 milioane de dolari. 23 de ani mai târziu, vânzarea de anti-depresive și anti-psihotice în SUA ajunsese la 24,2 miliarde de dolari – o creștere de aproape 5 ori. Anti-psihoticele – o clasă de medicamente care anterior fuseseră considerate foarte problematice, și care puteau fi folosite doar pentru cei foarte grav bolnavi mintal – au fost principalul furnizor de venituri în 2008, chiar și mai mult decât agenții pentru reducerea colesterolului. Totalul vânzărilor tuturor medicamentelor psihotropice în 2008 a ajuns la 40 de de miliarde. Astăzi – și asta arată cât de pline de medicamente au devenit farmaciile – 1 din 8 americani ia medicamente psihiatrice în mod regulat”.

Ca urmare a ceea ce Burstow (2015: 167) a denumit „marșul către Farmaghedon” al psihiatriei, au apărut temeri consistente din partea cercetătorilor atât din interiorul cât și din afara profesiilor-psiho că prescrierea de medicamente a scăpat de sub orice control. Critici specifice au sugerat că experții în boli mintale medicalizează din ce în ce mai mult fiecare aspect al comportamentului de zi cu zi ca fiind „boală mintală” (de exemplu, dacă facem provizii de alimente pe mai multe zile, dacă bem, dacă ne jucăm, dacă jelim pe cineva dispărut, etc) cu scopul de a prescrie și mai multe medicamente (pentru oameni care n-au nevoie de ele); că asociațiile profesionale sunt în relații mult prea prietenești cu companiile farmaceutice și că nu își mai fac datoria față de pacienți; că distrugerea potențială a sănătății pe termen lung prin administrarea de medicamente de acest tip a fost ignorată de fiecare dată când se făcea publicitate unui nou medicament „miraculos” care apărea pe piață (de exemplu, Whitaker (2010a: 354) scrie că cei etichetați ca „bolnavi mintali” „mor acum cu 25 de ani mai repede decât alți oameni”); și că alte terapii sunt ignorate în favoarea unei rapide „fixări” prin medicamente chimice.

Această secțiune a cărții demitologizează ideea „vindecării chimice” pentru boala mintală prin concentrarea asupra schimbării scopurilor economice și politice ale capitalismului, încă de la mijlocul secolului 20.

Această analiză demonstrează că nu poate exista „un tratament magic” pentru boala mintală în condițiile în care etiologia nu a fost stabilită. Prin urmare trebuie să înțelegem tratamentele cu medicamente ca o continuare a tehnologiilor biomedicale de control social pe care le-am discutat în acest capitol.

La fel ca celelalte intervenții fizice, psiho-farmaceuticele pot fi și ele înțelese ca o altă încercare de a legitima profesia psihiatrică ca o ramură relevantă a medicinei. O evaluare critică a intervențiilor psihotropice atunci nu ar trebui să se concentreze pe eficiența lor în „tratarea” sau „vindecarea” afecțiunilor mintale, ci dimpotrivă să analizeze cum aceste placebo metaforice ajută la supraviețuirea și expansiunea profesiei psihiatrice dincolo de zidurile azilului.

Analiza va denunța studiile anterioare și va demonstra că interesele de a face profit ale psihiatriei biomedicale – așa cum au fost reflectate în creșterea noii culturi a medicamentelor psiho – sunt de fapt pe planul doi, după interesul capitalismului de a obține o spionare și o supraveghere și mai directă a populației, și de a gestiona moral populațiile generale în societatea neoliberală, un rol pe care profesiile-psiho sunt cel mai potrivite să-l îndeplinească.

Istoricii oficiali ai psihiatriei au văzut introducerea medicamentului chlorpromazine (vândut sub denumirea de thorazine în America) în anii 1950 ca fiind un punct de cotitură al proporțiilor „revoluționare” în tratarea bolnavilor mintali.

Shorter (1997: 246) îl numește „primul medicament care a funcționat” într-un capitol intitulat – de acum cu obișnuita ironie involuntară a acestui tip de autori —“Mother’s Little Helper: Medicine At Last” (Micul ajutor al mamei: până la urmă, tot medicina), Lieberman (2015: 175) susține că chlorpromazine a fost „primul medicament psihofarmaceutic care a oferit beneficii cu adevărat terapeutice pentru o minte tulburată”.

Potrivit acestor oameni de știință, acest medicament a reprezentat o biruință în medicina psihiatrică care poate fi egalată de „introducerea penicilinei în medicina generală” (Shorter 1997: 255).

Este începutul unei „noi ere a psihofarmacologiei” (Shorter 1997: 255) ale cărei roade, așa cum cunoașterea biomedicală asupra funcționării creierului a progresat, vom continua să le culegem astăzi. Pentru Lieberman (2015: 178), chlorpromazine este primul medicament care a avut ca țintă în special să reducă simptomele psihozelor (cum ar fi halucinările și gândirea dezorganizată). Așa cum explică el, efectele medicamentului asupra pacienților instituționalizați au fost dramatice și de durată: „Acum se pot întoarce acasă, și din ce în ce mai mult încep să ducă vieți stabile și chiar cu un scop. Au șansa să muncească, să iubească și posibil să-și întemeieze o familie” (Lieberman 2015: 180).
Chlorpromazine a fost și prima îmbunătățire semnificativă a terapiilor fizice anterioare (cum ar fi ECT și lobotomia) în termeni de a fi „mult mai puțin periculoasă, și mai ușor de tolerat de către pacienți”.

La doar un an după ce medicamentul a fost aprobat de Administrația de alimentație și medicamente din SUA (FDA) în 1954, Scull (2015: 367) scrie că 2 milioane de oameni luau chlorpromazine doar în America. Pe această bază, istoria oficială a psihiatriei sugerează că introducerea chlorpromazine marchează începutul inevitabil al încheierii erei azilului. În cuvintele lui Lieberman (2015: 180), „nu e o coincidență că populația din azil a intrat în declin în Statele Unite, în același an în care Thorazine a apărut pe piață.”
Pentru Shorter (1997), triumful
chlorpromazine ca primul medicament „anti-psihotic” reprezintă o izbândă pentru profesia psihiatrică, la fel de importantă cum a fost „descătușarea nebunilor” făcută de Pinel cu 150 de ani în urmă – a fost dovada cauzalității biologice a bolii mintale și la fel de important un tratament sigur prin care se puteau controla, dacă nu vindeca, simptomele de boală psihică severă.

Din păcate, imaginea descrisă mai sus a „revoluției” psiho-farmaceutice nu se susține la o examinare atentă. Dovezile disponibile demonstrează că medicamentele nu au fost – și continuă să nu fie – cu nimic mai folositoare decât tratamentele fizice anterioare.

Nici nu oferă o etiologie de bază biologică pentru boala mintală și au un potențial la fel de mare de distrugere a pacienților (Breggin and Cohen 1999; Burstow 2015; Davies 2013; Kirsch 2009; Moncrieff 2009; Whitaker 2010a).

Așa cum Moncrieff (2009: 1) a subliniat, nu există nici o linie de demarcație clară între tratamentele fizice din era anterioară a psihiatriei și teoriile care le justificau și cele din prezent; că nevoia de a crede într-o vindecare pentru condițiile psihiatrice, care a mânat și a susținut credința oamenilor în terapia prin comă cu insulină, electro-șocuri, operații radicale, terapia cu hormoni de sex și multe alte intervenții bizare, este cel mai mare stimulent din spatele folosirii medicamentelor psihiatrice de azi.

Susțin că revoluția medicamentelor poate fi înțeleasă ca un succes semnificativ pentru capitalismul care e susținut de bugetele publice, unde costurile instituționale sunt transformate în profituri private pentru corporațiile farmaceutice. În același timp, declinul statului protecției sociale pentru populație și ascensiunea neoliberalismului în anii 1970 va sfârși în forme chimice de controlul social, în mare înlocuind alte forme de constrângere fizică, fiind tehnologii mult mai subtile și preferabile în gestionarea celor care ies din linie în societatea capitalistă.

Suspiciunile și dovezile legate de terapia medicametelor sugerează și că profesioniștii psihiatrici de fapt au rămas pentru moment legați de instituția psihiatriei ca fiind baza lor tradițională de putere și numai cu întârziere au recurs la medicamente ca o tehnică de a legitima expansiunea lor dincolo de zidurile azilului.

Astfel, ideea de „revoluție a medicamentelor” în secolul 20 poate fi înțeleasă ca un mit folosit pentru a legitima retrospectiv actuala și dominanta modalitate din interiorul sistemului de sănătate mintală și continuarea profesiei psihiatrice, formată dintr-un grup de „experți” dominant și responsabil de definirea și „tratarea” bolii mintale.

Contrar mitologiei psihiatriei, introducerea chlorpromazine în sistemul de sănătate mintală s-a întâmplat dintr-un accident, și nu pentru că a fost rezultatul unei cercetări, termenul de „antipsihotic” a fost ulterior adăugat de companiile farmaceutice pentru a vinde mai eficient pe piață medicamentul autorităților instituționale psihiatrice și de stat. Teoretizat ca anestezic pentru operațiunile majore, medicamentul a fost original folosit de Henri Laborit, un medic chirurg din marină, pentru proprietățile anti-histemice, în 1949. Chirurgul (citat în Whitaker 2010a: 48) a observat că efectele medicamentului păreau pozitive, în sensul că pacientul „nu mai simțea durere, nici anxietate, și adesea nici nu își mai amintea operația la care a fost supus”. Laborit a simțit că chlorpromazine oferea un potențial de îmbunătățire față de barbiturice și morfină, popular folosite ca anestezice pre-operație în acea vreme. La o conferință medicală în 1951, el a mai declarat că medicamentul părea să producă „o lobotomie medicală veritabilă” și că din acest motiv ar putea fi folosit și pentru psihiatrie (Laborit, citat în Whitaker 2010a: 49).

În următorul an, Jean Delay și Pierre Deniker, doi psihiatri proeminenți francezi, au pus medicamentul la testare pe pacienți pe care i-au etichetat ca fiind „psihotici”, deținuți la spitalul St. Anne din Paris (Whitaker 2010a: 49–50).

Primul pacient căruia i-a fost administrat acest medicament era un muncitor de 57 de ani care fusese internat pentru că „ținea discursuri politice improvizate în cafenele, se implica în bătăi cu străinii și pentru că se plimba pe străzi cu un ghiveci de flori pe cap predicând dragostea sa față de libertate” (Delay, cited in Shorter 1997: 250).

După trei săptămâni de chlorpromazine, psihiatri l-au externat pe pacient, observând o stare de calm nouă la el. Autoritățile au fost impresionate de rezultatele medicamentului asupra populației din azile – deși încă erau conștienți și puteau răspunde personalului spitalului, deținuții erau mult mai obedienți și mai tăcuți.

La fel ca în cazul ECT și al lobotomiei frontale, medicamentul producea un pacient mai ușor de gestionat și mai obedient. Psihiatrii au scris triumfători despre pacientul care fusese drogat cu chlorpromazine în 1952 că „acum rareori mai are inițiativa de a pune vreo întrebare” și mai mult „nu își mai exprimă nici un fel de preocupare, dorință sau preferință” (Delay and Deniker, citat în Whitaker 2010a: 50).
Ca înlocuitor ieftin și rapid pentru lobotomie, medicamentul a devenit repede popular în azilurile din Europa.

Hans Lehmann, doctorul care adesea e citat ca fiind responsabil pentru introducerea chlorpromazine în America de nord, a recunoscut că a fost intrigat de afirmația din unele studii și de literatură de marketing a medicamentului că acesta acționa „ca o lobotomie chimică” (Shorter 1997: 252).

După implementarea regimului cu acest medicament la spitalul Verdun din Montreal, Lehmann a simțit că chlorpromazine avea în mare aceleași rezultate ca inducerea comei prin insulină și ca electro-șocurile dar era o îmbunătățire a psiho-chururgiei (pe care o susținea fanatic) (Moncrieff 2009: 45).

Medicamentul, a anunțat Lehmann, era cel mai de folos în gestionarea pacientului psihiatric, în sensul că producea „o indiferență emoțională” în pacientul-deținut (cited in Breggin 1991: 55).

Breggin (1991: 55) remarcă: „chlorpromazine nu a fost conceptualizată de profesie și de promotorii afacerii ca o vindecare pentru boala mintală sau vreun element care alină simptomele, ci dimpotrivă ca un pacificator al caracterului unei persoane. „Trebuie să ținem minte”, a declarat psihiatrul E. H. Parsons (cited in Whitaker 2010a: 50–51) în 1955, „că noi nu tratăm boli cu acest medicament… Îl folosim ca agent neuro-farmacologic pentru a produce un anumit efect”. Acel efect a fost rezumat de Breggin (1991: 55, emphasis original) astfel: „pacientul nu pierdea simptomele, ci își pierdea interesul în simptome”.

Astfel, succesul chlorpromazinei în sedarea pacienților din spitalul-carceră nu a fost o „revoluție” în practica psihiatrică.

Înainte de 1950, scrie Moncrieff (2009: 41), alte psihotropice au fost folosite extensiv de către profesie atât în interiorul cât și în exteriorul instituției; „pacienților internați li se prescriau mai multe medicamente diferite simultan”, comentează ea, „și pacienților externați li se prescria și lor medicamente, cel mai adesea barbiturice și stimulanți”.

Spre deosebire de azi, această drogare a pacienților era văzută de către profesie ca un fel de rușine, psihiatria era mult prea conștientă că asemenea intevenții chimice erau o formă de control fizic și nu orice altceva care ar fi putut fi considerat „terapeutic” (Moncrieff 2009: 41). În acea vreme, medicamentele nu erau văzute de către majoritatea psihiatrilor ca centrale pentru viitorul practicii lor. Din acest motiv, psihiatri din America au rămas, pentru o vreme, reticenți să folosească chlorpromazine în instituțiile lor pentru simplul motiv că deja aveau alte tratamente fizice și chimice care acționau în mare în aceeași manieră. O dovadă în plus că medicamentul nu era o pilulă „miraculoasă” pentru afecțiunea mintală (așa cum New York Times va continua să îl descrie la mijlocul anilor 1950) (Whitaker 2010a: 58) este oferită de Scull (2015: 367–368), care observă că atât numărul de pacienți din aziluri începuse să fie redus în America înainte de introducerea chlorpromazine în anii 1950 și că multe țări europene nu au avut asemenea reduceri ale numărului pacienților până în anii 1970 – la mulți ani după ce medicamentul a fost introdus acolo. Lipsa de precizie a corelației dintre chlorpromazine și deinstituționalizare i-a determinat pe Scull și pe alți comentatori (Whitaker 2010a: 206–207) să ajungă la o concluzie diferită: considerațiile fiscale ale legislatorilor de stat au avut precedent în fața oricăror pretenții de eficiență a tratamentului sau de „rată de vindecare” ale celor etichetați ca fiind bolnavi mintal. Instituția psihiatrică nu mai era economic viabilă ca un loc unde să fie deținută populația problematică, așa că propaganda creată în jurul unor noi medicamente „neuroleptice”, cum ar fi chlorpromazine, și posibilitatea de a reîntoarce pacienții în „comunitate” au fost folosite într-un mod care „a permis guvernelor să economisească bani, în timp ce simultan dădeau politicii lor un luciu umanitar” (Scull 1984: 139).

Lieberman (2015: 179) scrie: „succesul american al chlorpromazine a fost atins de compania farmaceutică Smith, Kline & French, care și-a concentrat eforturile asupra guvernelor de stat prin argumente fiscale ale „economiei de sănătate” și „reducerea costurilor” și nu prin promisiunea psihiatriei de un leac miraculos pentru boala mintală. Împreună cu o campanie media de succes (vezi Whitaker 2010a: 58–61) pretenția că chlorpromazine simboliza „o nouă eră în psihiatrie”, această tactică a funcționat; într-un an de la lansarea medicamentului vânzările totale ale Smith, Kline & French au crescut cu peste o treime (Moncrieff 2009: 42).
Succesul chlorpromazine nu a fost prin urmare rezultatul unei întreprinderi științifice și dezvoltării unor practici psihiatrice și mai sofisticate, ci dimpotrivă
al forțelor economice și sociale din spatele acestei profesii – și anume, instituții econonomic neviabile de control social, vânzarea medicamentelor pe piață de către companiile farmaceutice, și eventuala nevoie de expansiune a psihiatriei ca manageri morali ai populației generale.

Succesul a fost economic și nu terapeutic: deși nici o boală nu a fost identificată sau tratată cu chlorpromazine, companiile farmaceutice au recunoscut că, odată cu deinstituționalizarea, exista acum o răsplată substanțială care putea fi obținută din afacerile cu boala mintală. Între timp, guvernele puteau justifica reducerile bugetare, închiderea azilelor și înlocuirea lor cu finanțarea tratamentelor cu medicamete pentru pacienții externați, acestea fiind intervenții mai ieftine și mai „eficiente”. În timp, criza deinstituționalizării a facilitat atașarea tot mai mare a psihiatriei de modelul biomedical, precum și folosirea medicamentelor ca sursă primară de legitimare medicală cu scopul de a-și continua practica și de a se putea extinde tot mai profund în noi zone ale vieții economice și sociale.

Medicamentele au facilitat legitimarea profesiei de sănătate mintală atât în afara instituției (Moncrieff 2009: 49), cât și la revizuirea unei istorii a „revoluției medicamentelor” care a fost fabricată cu scopul de a sugera un progres natural al psihiatriei ca ramură a medicinei științifice.

La început, expansiunea post-război a externării pacienților și formării de echipe de sănătate mintală în comunități (adesea formate dintr-o varietate de lucrători sociali și medicali) au părut să amenințe poziția psihiatriei ca autoritate supremă asupra bolii mintale. Totuși virarea post-instituțională către biomedicină și medicamente a devenit o justificare folositoare pentru reimpunerea puterii psihiatrilor în aceste noi spații operaționale. Numai psihiatrul avea puterea să prescrie și să modifice medicația pacientului, și, odată cu creșterea mitologiei că medicamentele erau de fapt mai eficiente, asta a însemnat că toate celelalte opțiuni de tratament au devenit intervenții chimice convenabile (pentru un exemplu al acestei dinamici vezi Samson 1995). Astfel, Moncrieff (2009: 44) sugerează că la mijlocul secolului 20 psihiatria își stabilise ca țintă sigură noile tipuri de tratamente cu care putea legitima și justifica o decuplare de azil și o expansiune în lumea din afara azilului.

Medicamentele au oferit acea justificare și s-au potrivit bine cu părerea populară în privința altor ramuri ale medicinei. Breggin (1991: 55) arată că beneficiile intervențiilor cu medicamente pentru psihiatri veneau din doza care putea fi „ajustată” – adică putea fi mărită sau redusă pentru a obține efectul dorit. Ca intevenție mai „umană”, „terapia” cu medicamente a salvat și conștiința psihiatrilor și i-a făcut să se simtă mai mult ca niște doctori legitimi.

Odată cu dezvoltarea generațiilor succesive de neuroleptice și de inhibatori de serotonină selectivă, cum ar fi (SSRI) Prozac, Zoloft și Paxil, vânzările au explodat, pe măsură ce practica psihiatrică s-a extins în noi zone ale vieții publice și private.

Însă, dovezile că medicamentele nu funcționează au continuat să apară la tot pasul. De exemplu, un studiu extensiv cu privire la experimentele din clinici, atât cele publicate cât și cele nepublicate, cu „medicamentul minune” Prozac, efectuat de psihologul clinic Irving Kirsch (2009), a concluzionat că acesta nu era mai eficient decât un placebo (adică pastilele care nu aveau ingredienți activi) (Whitaker 2010a; Whitaker and Cosgrove 2015). Descoperiri similare au fost descrise de Moncrieff (2009) într-un studiu al cercetării pe diferite anti-depresive și stimulanți. „Tratamentul cu medicamente psihiatrice”, concluzionează ea, „în acest moment este administrat ca și pe baza unui uriaș mit colectiv; mitul că medicamentele psihiatrice ar acționa prin corectarea bazei biologice a simptomelor psihiatrice sau bolilor” (Moncrieff 2009: 237). Prin urmare, este un succes impresionat pentru psihiatria biomedicală că, în ciuda lipsei oricăror dovezi, ideea de „dezechilibre chimice” din creier a celor diagnosticați ca „bolnav mintali” – și a psihofarmaceuticelor ca „vindecare chimică” – a câștigat o asemenea popularitate în discursul popular și științific. În cuvintele lui Breggin and Cohen (1999: 35), „nici un medicament psihiatric nu a avut efectul de a ajusta vreo afecțiune biochimică (de care să se știe) și nici un dezechilibru biochimic nu a fost documentat vreodată cu certitudine ca fiind asociat cu vreun diagnostic psihiatric”.

Asta e ceva ce psihiatri doar recent au început să discute și doar cu jumătate de gură. Ronald Pies (citat în Whitaker and Cosgrove 2015: 186), editorul-șef al revistei Psychiatric Times, a recunoscut, în 2011, că, „într-adevăr, conceptul de „dezechilibru chimic” a fost întotdeauna un fel de legendă urbană – niciodată nu a fost o teorie susținută cu seriozitate de psihiatri bine informați”. O legendă urbană cu certitudine este, dar, cu toate acestea, retorica biomedicală o folosește pentru a justifica intervenția psihiatrică și tratamentul cu medicamente ca fiind practici medicale valabile.

Psihiatrul Daniel Carlat a recunoscut fără ascunzişuri că folosirea limbajului de „dezechilibre chimice” cel puţin sugerează pacienţilor că psihiatrii ştiu despre ce vorbesc. În 2010, Carlat (citat de Whitaker şi Cosgrove 2015: 187) a declarat: Spun „dezechilibru chimic în creier” nu pentru că aş crede că există aşa ceva, pentru că ştiu că nu există nici o dovadă pentru a înţelege mecanismul. Cred că folosesc limbajul acesta din cauză că pacienţii vor să ştie ceva, şi vor să ştie că noi, medicii psihiatri, avem o oarecare înţelegere de bază a ceea ce facem când le prescriem medicamente. Cu siguranţă, ei nu vor să audă că un psihiatru de fapt n-are habar cum funcţionează aceste medicamente”.

Whitaker şi Cosgrove (2015: 87) au discutat şi despre beneficiile semnificative pe care şi corporaţiile farmaceutice, şi profesia psihiatrie le obţin din promovarea folosirii medicamentelor în actualul sistem de sănătate.

Pentru aceste companii de medicamente, beneficiul vine din faptul că psihiatria le poate legitima medical produsele și le poate facilita atragerea de și mai mulți consumatori. În schimb, companiile de medicamente legitimează la rândul lor instituţia psihiatriei ca fiind ceva „real” (adică se bazează pe biomedicină), o parte reală a medicinei şi facilitează expansiunea domeniilor sale de cercetare şi de expertiză prin finanţări şi asigurarea de venituri. Rezultatul acestei relaţii e destul de previzibil – ambele părţi au beneficiat enorm de-a lungul timpului. Companiile farmaceutice continuă să-şi maximizeze profiturile, în timp ce puterea psihiatriei (şi, prin extensiune, a altor profesionişti-psiho) – aşa cum a fost arătat de proliferarea influenţei sale în rândul populaţiei generale – s-a extins semnificativ în ultimii 35 de ani.
Expansiunea în general a profesiunilor psiho şi proliferarea discursului şi influenţei psihiatriei către atingerea hegemoniei în societatea neoliberală nu poate fi explicată doar prin succesul industriei medicamentelor.

E nevoie de o analiză mai profundă a rolului ideologic al disciplinelor-psiho, pe care o vom face în capitolul următor. Pentru moment, e suficient să spunem că o analiză marxistă a puterii psihiatrice întotdeauna are nevoie să ţină cont de beneficiile pe care capitalismul le obţine de pe urma schimbării discursului şi practicii acesteia.

Şi, deşi fiecare parte a societăţii civile poate servi ca bază economică, valoarea unor asemenea instituţii ca parte din super-structură este cea care le distinge în mod fundamental ca relevante şi de folos pentru clasele conducătoare.

Aşadar, în timp ce am putea să ne gândim la medicamente doar în termeni de prerogative economice ale capitalismului, de fapt valoarea lor ca mijloace de control social şi ideologic a populaţiei este care ar trebui să primească o atenție specială aici.

Aşa cum Moncrieff (2009: 238) a delarat în mod justificat despre perspectiva dominantă biomedicală a intervenţiilor psihofarmaceutice ca tratament eficient pentru boala mintală: „Această informaţie/teorie a devenit în sine un instrument de putere psihiatrică. A facilitat forma particulară de control social care este întruchipată de practica psihiatrică, prin construirea constrângerii psihiatrice ca vindecare medicală a bolii mintale. A ajutat la răspândirea şi promovarea puterii psihiatrice în rândul populaţiei prin ascunderea naturii morale a judecăţilor psihiatrice”.

De la tratamentul moral, la tratamentul medical, proiectul psihiatriei rămâne neschimbat: scopul ei este managementul moral şi ajustarea comportamentului populaţiilor considerate deviante social, fie al şomerilor, celor neproductivi sau celor care sunt politic suspecţi pentru capitalism.

Intervenţia companiilor farmaceutice în procesul de medicalizare psihiatrică trebuie înţeleasă mai degrabă ca un factor insignifiant în producerea generală a discursului psihiatric. Aşa cum au comentat Horwitz și Wakefeld (2007: 182) cu privire la cum psihiatria biomedicală s-a impus în DSM în anii 1970: „Nu există nici o dovadă că companiile farmaceutice au un rol în dezvoltarea criteriilor de diagnosticare ale DSM-III”. În timp ce această declaraţie ar putea fi contestată de către studiile făcute asupra DSM-III de către Lane (2007) şi alţii, e încă o concluzie care are acurateţe că companiile farmaceutice nu au fost cele care au stat la originea categoriilor de diagnostic; asta a rămas responsibilitatea psihiatriei (indiferent de cât de mult ar putea să pară uneori că profesia ar fi total controlată de corporaţiile farmaceutice). Astfel, în timp ce medicamentele SSRI şi alte medicamente psihoactive contemporane pot fi văzute ca intervenţii de control social efectuate de lucrătorii din sănătatea mintală, „a constrânge invidizii de la comportamentul şi experienţa lor care nu sunt complementare cu cerinţele sistemului de valori dominante” (Lennard, citat în Conrad 1975: 19), forma specifică a comportamentului şi experienţei, care este considerată ca având nevoie de reformă sau de coerciție, este încă dictată de profesia psihiatrică.

SUMAR
Folosind teoria materialismului istoric a lui Marx, am demonstrat în acest capitol că
sistemul modern al sănătăţii mintale este constituit şi conceput de forţe sociale şi economice ale capitalismului industrial.

Printr-un studiu socio-istoric al practicilor şi filosofiilor experţilor sănătăţii mentale de la tratamentul moral, la intervenţiile psiho-farmaceutice, am demonstrat că succesul profesioniştilor psihiatrici este bazat pe pretenţiile lor teoretice, care se aliniază cu scopurile/interesele claselor conducătoare de a obţine muncitori supuşi, disciplinaţi și ascultători.

Ca parte din supra-structură, sistemul de sănătate mintală a ajutat baza economică prin naturalizarea (internalizarea de către victimele capitalismului a) inegalităţilor fundamentale ale societăţii capitaliste. Acest rol ideologic al sistemului psihiatric funcţionează pentru a depolitiza şi individualiza realităţile existente în interiorul actualei ordini sociale, prin medicalizarea devianţei şi impunerea cu forţa a conformităţii împotriva grupurilor suspecte.

Şi totuşi, aşa cum arăt în capitolul următor, în societatea neoliberală rolul ideologic a fost extins, şi a rezultat în hegemonia discursului psihiatric. Aşa cum a sumarizat Burstow (2015: 70) această expansiune: „Incomparabil mai mulţi oameni sunt agresaţi, numărul multipilicându-se în fiecare zi. Spionarea, urmărirea şi supravegherea oricui care pare să aibă probleme, spionarea copiilor noştri, a bătrânilor de acum e ceva care e considerat rutină. Dacă pe vremuri trebuia ca o persoană să pară „deviantă” sau să arate „comportament neobişnuit” pentru a cădea sub auspiciile „sistemului”, acum copilăria firească e considerată o boală. Mai mult, intruziunea devine din ce în ce mai profundă decât cătuşele din trecut, pentru că e împinsă până în tainele creierului”.

E ca şi cum psihiatria a îndepărtat lanţurile de trupul omului considerat „lunatic” şi încarcerat în azil, numai pentru a le încătuşa şi mai strâns în jurul minţii tuturor oamenilor.

Capitolul 1 – Introducere: Să gândim critic cu privire la boala mintală

Capitolul 1 – Introducere: Să gândim critic cu privire la boala mintală

Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

de Bruce M. Z. Cohen
Această carte este o reflecție critică asupra actualei epidemii globale de boală mintală, și totodată, asupra proliferării globale a profesioniștilor în afecțiuni/boli psihice și a expansiunii discursului lor cu privire la aceste afecțiuni.

În ultimii 35 de ani, ideile științifice referitoare la patologia mintală, generate de cei care au fost desemnați „experți ai minții”, au trecut dincolo de instituția psihiatriei și au pătruns în numeroase sfere ale vieții publice și private.

O parte a rolului meu ca sociolog e să explic cum a apărut această „epidemie” și în ce măsură ea reprezintă o reflexie valabilă a progresului medical în acest domeniu. Nu sunt singurul care și-a propus acest lucru, alți cercetători sociali – și chiar și unii psihiatri și psihologi – au investigat recenta expansiune a multitudinii de boli psihice și a modului în care acestea sunt folosite în rândul populațiilor din Occident și au dat glas unor temeri similare celor pe care le veți găsi în această carte. Însă, așa cum titlul sugerează, această carte merge mai departe de ceea ce majoritatea cercetătorilor și experților au dorit să spună.

Motivul e că eu includ afacerea bolii mintale în contextul ei structural, ca parte a unui sistem de relații de putere, în care exploatarea economică joacă un rol determinant. Ignorarea evoluțiilor și dinamicii actuale a societății capitaliste se constituie într-o omisiune importantă din partea celor mai mulți cercetători din acest domeniu; această carte este contribuția mea la aducerea teroriei critice sociale înapoi în centrul cercetării și sociologiei bolii mintale.
„Suntem,” potrivit psihoterapeului James Davies (2013: 1), „o populație pe marginea prăpastiei”. Statisticile privind bolile mintale sugerează nu doar că suntem în toiul unei epidemii de boli mintale, ci că ne-am îndrepta chiar spre o catastrofă: din populația globală de 7 miliarde de oameni, se crede că 450 milioane ar fi afectați de o afecțiune psihică sau comportamentală (World Health Organization 2003: 4), iar 100 de milioane dintre aceștia iau deja pasile psihotropice (Chalasani 2016: 1184).

Situația în țările dezvoltate, cum ar fi Statele Unite și Marea Britanie, sunt chiar și mai mari – la fiecare patru oameni, unul „e lovit de o boală mintală în fiecare an” (Davies 2013:1). Organizația Mondială a Sănătății (OMS) (2003: 5) estimează că cheltuielile pe probleme de afecțiuni mintale în țările occidentale se ridică între 3 și 4 la sută din produsul intern brut; doar în Statele Unite costul depășește 100 de miliarde pe an (Wilkinson and Pickett 2010: 65). În 2020, potrivit OMS, depresia – care afectează 1 din 5 americani, la un moment dat al vieții lor (Horwitz and Wakefeld 2007: 4) — va fi „cauza principală globală a dizabilității, după bolile de inimă” (Horwitz and Wakefeld 2007: 5). Prin urmare, OMS (2003: 3) declară despre această epidemie a bolii mintale că „magnitudinea, suferința și povara în termeni de dizabilitate și costuri pentru familii și societăți sunt uluitoare”.

Dintr-o afecțiune relativ rară acum 60 de ani, boala mintală a devenit acum temerea fiecărei persoane.

Whitaker (2010a: 6–7) a remarcat că ratele de boli mintale care produc dizabilități în rândul populației din SUA au crescut de 6 ori între 1955 și 2007. Însă, „această năpastă a bolii mintale care produce dizabilități” a lovit în special foarte dur populația de tineri din această țară, având o creștere incredibilă de 35 la sută între 1997 și 2007. Asta face ca boala mintală să fie „principala cauză a dizabilității copiilor” în Statele Unite (Whitaker 2010a: 8).

Multitudinea de boli mintale cunoscute s-a tot lărgit. Manualul de Diagnostic și Statistică a Bolii Mintale (DSM) emis de Asociația Americană Psihiatrică (APA) identifica 106 de afecțiuni mintale în 1952, dar astăzi numărul acestora a sărit la 374 (Davies 2013: 2).
În aceste circumstanțe, nu e suprinzător că puterea și influența „experților în boli mintale” – ca și statisticile de mai sus – „cresc într-un ritm remarcabil” (Davies 2013: 2).

Însă, așa cum orice cercetător critic al acestei chestiuni e conștient, probleme foarte serioase rămân nerezolvate la actuala știință și practică a sistemului de psihiatrie. Aceste preocupări, inevitabil, ne determină să contestăm realitatea afirmațiilor cu privire la „o epidemie” de boli mintale, constatată de organizații de sănătate, cum ar fi APA și OMS, și să întrebăm cine profită și cine beneficiază în realitate de expansiunea globală a discursului psihiatric.

O chestiune esențială aici e natura mereu contestată a „bolii mintale”, pentru că nu există, nici până azi, nici o dovadă că vreo „afecțiune mintală” ar fi o boală reală, observabilă. Prin urmare, „experții” încă nu pot distinge între o persoană bolnavă mintal și una sănătoasă mintal.

De fapt, o tentativă recentă a APA – cea mai puternică organizație psihiatrică din lume – de a defini boala mintală a fost descrisă fără menanjamente de unul dintre cele mai importante personaje ale organizației ca fiind „un rahat” (vezi mai jos). Asta înseamnă că nici un „tratament” nu a fost dovedit că funcționează în privința oricărei „boli mintale” specifice și că nu se cunoaște nici o cauzalitate pentru nici o afecțiune.

Desigur, aceste chestiuni nu sunt foarte discutate de către numeroșii profesioniști în sănătate mintală (profesioniști-psiho), astfel că dovezile și dezbaterile sunt descrise în detaliu în capitolele care urmează.

Înțeleg că punerea la îndoială a validității bolii mintale nu oferă prea multă alinare acelor oameni care suferă din cauza stresului, traumei, sau comportamentului care provoacă ceea ce Tomas Szasz (1974) a descris deja ca fiind „probleme legate de viață”. Vreau să clarific pe scurt aici că această carte nu neagă faptul că asemenea experiențe și suferințe există; dimpotrivă, contestă discursul legat de „boala mintală” care este produs de către grupările de profesioniști, care pretind că ar deține o expertiză cu privire la aceste experiențe. Prin umare, analiza din această carte este o critică a puterii acestor profesionițști-psiho și nu a experiențelor personale și comportamentului, care ar putea fi etichetate (sau pe care cei pe care le trăiesc le pot eticheta) ca „boală mintală”. Deși studiile mele anterioare au investigat numeroasele laturi ale sensului bolii și recuperării pentru cei care erau etichetați astfel (vezi de exemplu Cohen 2015), nu acesta e punctul pe care se concentrează această carte.

Dimpotrivă, chestiunea pe care o discut aici e cum să explic expansiunea incredibilă a ceea ce astăzi e numit „industria bolii mintale” – adică, totalitatea profesioniștilor, afacerilor și discursului care învăluie zona de sănătate și boală mintală – fără să existe un progres și/sau dovezi științifice cu privire la patologia mintală.

Cercetarea critică privind boala mintală

Cel mai adesea, cercetătorii critici se concentrează asupra motivului principal al expansiunii referindu-se la cifre și la categorii de boli mintale în societățile occidentale – și anume, influența corporațiilor farmaceutice (colocvial numită „big pharma”) asupra fabricării de noi categorii de afecțiuni și asupra promovării soluțiilor medicamentelor pentru aceste afecțiuni (vezi de exemplu Davies 2013; Healy 2004; Moncrieff 2009; Moynihan and Cassels 2005; Whitaker 2010a; Whitaker and Cosgrove 2015).

Instituția psihiatriei este principala autoritate responsabilă de definirea și tratarea patologiilor mintale, și totuși comentatorii susțin că profesiunea a fost constant compromisă prin formarea de relații strânse cu „big pharma” – acum corporațiile farmaceutice stabilesc efectiv agenda de sănătate mintală.

De exemplu, criticii arată că 69 la sută din psihiatrii care au elaborat ultima ediție a DSM (DSM-5, vezi American Psychiatric Association, 2013) au legături financiare cu industria farmaceutică (Cosgrove and Wheeler 2013: 95).

Investigațiile au demonstrat și implicarea directă a corporațiilor farmaceutice în fabricarea anumitor boli mintale și categorii de boli, inclusiv „afecțiunea (dezordinea) de anxietate socială”, SAD (Lane 2007), și a „dezordinii disforice premenstruale” (PMDD) (Cosgrove and Wheeler 2013).

Cu cât comportamentul și experiența pot fi mai ușor medicalizate – adică, reconceptualizate ca având nevoie de intervenție medicală –, prin acest parteneriat al industriei farmaceutice cu medicina, cu atât mai multe medicamente pot fi potențial vândute publicului.

Astfel, se susține că expansiunea discursului privind boala mintală este rezultatul confiscării de către piață a asistenței medicale; corporațiile, și nu cei care practică medicina, desemnează acum ce înseamnă patologia mintală și, prin urmare, dictează și care trebuie să fie tratamentul. Soluția evidentă a acestei situații implică decuplarea serviciilor de sănătate mintală de influența marilor afaceri. Reglementări guvernamentale mai stricte și monitorizarea corporațiilor farmaceutice sunt necesare, la fel cum e și transparența din interiorul organizațiilor profesionale psihiatrice și psihologice.

Deși această critică, referitoare la intervenția corporațiilor farmaceutice în producerea și promovarea discursului psihiatriac contemporan, este relevantă, ea reprezintă, poate, cel mai puțin șocant aspect al operațiunii sistemului de sănătate mintală din societatea capitalistă.

Istoricii medicinei, cum ar fi Andrew Scull (1989, 1993, 2015), de exemplu, au vorbit de un neîncetat „comerț cu nebunia”, a cărui sursă poate fi găsită la începutul societății industriale și care arată linia urmată de modul în care s-a dezvoltat industria de sănătate mintală modernă. Că piața face parte din modul în care funcționează psihiatria și profesiunile conexe ar trebui să fie de la sine evident oricărui istoric și cercetător care cunoaște istoria sistemului de sănătate mintală din Occident. Acești critici ar trebui să recunoască și că, deși psihiatria legitimează produsele corporațiilor farmaceutice, promovarea psiho-farmaceuticelor de fapt contribuie la legitimarea profesiunii de psihiatrie. Prescrierea de medicamente este un simbol cheie al tratamentului modern aplicat de doctori, care servește la alinierea psihiatriei cu alte ramuri ale medicinei, prin înțelegerea biomedicală a sănătății și a bolii – reciprocă.

Relația medicină-industrie farmaceutică descrisă mai sus a stârnit critici din partea istoricilor față de eficiența abordării biomedicale în înțelegerea problemelor de sănătate mintală, în general.

Biomedicina conceptualizează boala ca o patologie fizică a trupului. Astfel, teoriile biomecale ale psihiatriei sunt emise sub pretenția că (boala) ar avea o cauzalitate fizică, care ar putea fi observată, măsurată și tratată.

Psihiatria modernă se concentrează asupra creierului ca fiind organul care provoacă o asemenea „boală” și cel mai adesea consideră că boala mintală ar fi rezultatul defectelor neuro-transmițătorilor sau „dezechilibrelor chimice” din creier.

Abordarea biomedicală în înțelegerea bolii mintale a făcut parte din psihiatrie încă de la apariția acesteia, acum 200 de ani, dar a devenit din ce în ce mai dominantă în interiorul sistemului de sănătate mintală începând din anii 1980. (vezi Capitolul 2)

Însă, potrivit criticilor, în ciuda actualului „moment de hegemonie” (Cosgrove and Wheeler 2013: 100), bio-psihiatria nu are legitimitatea oferită de dovezile științifice.

Cercetătorii/oamenii de ştiinţă/profesorii dau vina pe indivizii corupți și pe interesele puternice, atât din interiorul, cât și din afara psihiatriei, care reiterează miturile biomedicale privind activitățile creierului „normale” și „anormale” cu scopul de a promova intervenții fizice, cum ar fi medicamentele sau „terapia” cu electro-șocuri (ECT) ca „leacuri” potențiale pentru boala mintală. Asemenea autori observă continua lipsă de dovezi privind existența cauzalității biologice pentru orice afecțiune mintală, potențialul de corupere de către corporațiile farmaceutice, pervertirea profesiunii psihiatrice de către anumite interese personale puternice, și natura reducționistă a modelului biomedical care se consideră că ar fi dăunat scopurilor pentru care ar fi fost fondată profesiunea – de a îmbunătăți îngrijirea și tratarea oamenilor care suferă de afecțiuni mintale și de a-și face datoria în cel mai bun interes al pacientului (vezi de exemplu Bentall 2009; Breggin 1991; Davies 2013; Greenberg 2013; Whitaker and Cosgrove 2015).
Criticii pledează pentru o înțelegere a afecțiunii mintale care să treacă dincolo de reducționismul biologic și să țină cont de factorii psihologici, sociali și de mediu care se corelează cu boala mintală. Adesea conceptualizat ca „modelul psihologic” (sau și mai simplu „modelul social”) al bolii mintale, autorii și experții scot în evidență o arie de dovezi provenind din date socio-economice care demonstrează că asemenea factori, cum ar fi venitul familiei, nivelul de educație, grupul etnic, locația geografică și clasa socială, toate sunt strâns legate de posibilitaea de a fi afectat de o boală mintală.

Deși modelul social sugerează că toți avem potențialul de a suferi de afecțiuni mintale, dacă am fi expuși la situații traumatice, unele grupuri sunt în particular vulnerabile la boala mintală, din cauză că au trecut prin condiții de viață mult mai stresante și în același timp au avut acces redus la resurse economice și culturale, care pot reduce amenințarea de boală mintală. Un plan recent de acțiune al OMS privind sănătatea mintală (Mental Health Action Plan 2013–2020) a subliniat:

În funcție de contextul local, anumiți indivizi și grupuri din societate ar putea fi puși într-un risc semnificativ mai mare de a trece prin probleme de sănătate mintală. Aceste grupuri vulnerabile ar putea (dar nu în mod necesar) să-i includă pe cei care trăiesc în sărăcie, pe oamenii cu condiții de sănătate cronice, pe bebelușii și pe minorii expuși la malnutriție și neglijați, pe adolescenții expuși drogurilor, pe cei din grupuri minoritare, din populații de indigeni, pe oamenii în vârstă, pe oamenii care se confruntă cu discriminare și cu încălcarea drepturilor omului, pe lesbiene, homosexuali, bisexuali, pe prizonieri, și pe oamenii care au fost expuși conflictelor, dezastrelor naturale și altor urgențe umanitare”.

Intervențiile sunt atunci îndreptate către personal și social, terapia și consilierea permit indivizilor să lucreze la afecțiunile lor cu personal calificat, în timp ce serviciile de sănătate comunitare au ca țintă anumite comunități dezavantajate pentru promovarea sănătății mintale și resurse adiționale pentru echipele de prevenire a bolii mintale.

Explicațiile pentru creșterea ratelor de boli mintale, oferite de modelele orientate social ale sănătății mintale, prin urmare, atrag atenția asupra lărgirii inegalităților sociale din societatea neoliberală, care au un impact asupra nivelului de sănătate în rândul populațiilor vulnerabile. De exemplu, Wilkinson și Pickett (2010: 67) se bazează pe datele OMS pentru a susține că oamenii suferă de mai multe boli mintale în țări cu inegalități mai mari (așa cum sunt măsurate de distribuția de venituri și disparitățile dintre cel mai bogat și cel mai sărac în acea societate). Comparația lor acoperă 12 state avansat industrializate și arată cum Statele Unite are cea mai mare rată de boală mintală și corespunzător cea mai mare rată de inegalități în venituri.

Acesta este un refren popular care se regăsește în explicațiile sociologice, care spun că societatea are potențialul de a ne îmbolnăvi; în special acele societăți cu un nivel mai mare de inegalitate socială și economică par să ne facă și mai bolnavi. Și unii marxiști au arătat că sistemul capitalist în mod fundamental e responsabil de provocarea bolilor mintale (vezi de exemplu Robinson 1997; Rosenthal and Campbell 2016).
Însă, la fel cum e cazul și cu cel mai vast studiu epidemiologic privind boala mintală, această analiză este neconcludentă.

Studiile lor în mod fundamental suferă de același deficit întâlnit și la modelul biomedical, în sensul că, deși fac corelații speculative, nu aduc nici o dovadă a cauzalității care să ateste existența vreunei afecțiuni mintale.

La fel ca psihiatrii, numeroșii angajați din sistemul de sănătate mintală din profesiile aliate psihiatriei – cum ar fi psiho-terapeuții, psihologii, consilierii și lucrătorii sociali psihiatrici –, care promovează abordări ale bolii mintale mai orientate către social, continuă să susțină că baza teoriei psihiatrice este valabilă și fac asta dintr-un motiv foarte simplu: acesta este un discurs care le promovează interesele profesionale și legitimează propria lor practică în „sănătatea mintală” pe o piață care, în acest moment, e în expansiune. Mulți autori fac aceeași greșeală în susținerea unor abordări similare orientate social – ei reconfirmă discursul psihiatric ca având valabilitate, deși nici o asemenea valabilitate nu a fost stabilită. Astfel, ce ar putea să pară o cercetare serioasă și critică privind producerea de cunoaștere psihiatrică și privind sistemul de sănătate mintală adesea se dovedește a fi o cercetare chiar conservatoare și care are o natură reformistă. Aceste încercări de literatură „critică” a sistemului de sănătate mintală sunt cel mai probabil scrise de cei din interiorul profesiei de sănătate mintală, în special de psihiatri și psihologi (vezi de exemplu Bentall 2009; Davies 2013; Paris 2008).

Cum nu doresc să renunțe la slujbele lor foarte bine plătite – unii se refugiază în universități, alții se retrag repede – acești autori continuă să fie complici în susținerea sistemului de sănătate mintală care i-a produs și pe ei, de altfel. Din acest motiv, argumentele lor nu sunt decât niște apeluri la reformă (mai puține medicamente, mai multă terapie etc) ceea ce permite profesiunii să continue să-și extindă operațiunile fără a fi împiedicată de nici o critică serioasă și solidă.

Pentru a arăta ferm de ce sistemul de sănătate mintală e un proiect moral și politic, următoarea secțiune analizează continua lipsă de validitate a teoriei psihiatrice. Această deconstrucție a „științei” psihiatriei este făcută cu un scop clar aici: pentru a scoate în evidență atât limitele criticilor anterioare – care adesea nu au atacat problemele fundamentale ale activității celor din sistem – cât și nevoia de a încadra asemenea instituții ca parte din sistemul structural de putere și de control social. Înainte de asta însă, o notă scurtă despre anumiți termeni pe care-i voi folosi în această analiză și pe parcursul cărții.

Profesioniștii-psiho: argumentul meu în această carte implică nu doar profesia psihiatriei, ci și grupurile aliate, cum ar fi psihologii, consilierii, lucrătorii sociali psihiatrici, psihoanaliștii și mulți alți profesioniști ai „terapiei de vorbire” (pentru o critică completă vezi de exemplu Masson 1994; Morrall 2008).
Colectiv, merg pe urmele lui Rose (1999: viii) în înțelegerea acestor grupuri ca „profesii-psiho”: „experți” care de-a lungul timpului au obținut o autoritate asupra presupusei „reale naturi umane a oamenilor, ca subiecți psihologici”. La fel în cazul autorității asupra presupusei „reale naturi umane ca subiecți psihologici”.

Ca practicanți antrenați în medicină, psihiatrii au autoritatea supremă de a defini, controla și face poliție cu comportamentul considerat de ei anormal – din acest motiv, această carte se concentrează în principal asupra acestei profesii – și totuși ei sunt interesat susținuți de alte grupuri care au apărut și care au interese directe în a continua să se alinieze la aceeași bază teoretică. Analiza din această carte va demonstra, de exemplu, că psihologii, terapeuții și consilierii pot fi toți implicați în slujirea sistematică a intereselor celor puternici.

Discurs psihiatric: folosesc acest termen pentru a diferenția dovada științifică cu privire la „boala mintală” (ceea ce unii ar putea numi „teorie psihiatrică”, deși asta e o exprimare foarte problematică) de pretențiile emise de profesioniștii-psiho din acest domeniu. Discursul psihiatric înseamnă totalitatea propunerilor de expertiză asupra „bolii mintale” și „sănătății mintale” (inclusiv limbajul, practica și tratamentele) pe care psihiatria și profesiile aliate le-au pus în circulație în rândul publicului în ultimii 200 de ani. Termenul semnifică natura fabricată artificial a ceea ce se pretinde că ar fi cunoaștere expertă/teorie în acest domeniu. De exemplu, în această carte mă refer la diferitele etichete ale „bolii mintale”, la „experții” în sănătate mintală, la „pacienți” și la cei care „folosesc” serviciile etc; asta nu înseamnă însă că folosesc această terminologie în sensul de a o legitima sau că aș accepta-o ca având acuratețe și reprezentând adevărul asupra acestei chestiuni.

Deconstruirea „științei” psihiatriei

În cartea „Shrinks: The Untold Story of Psychiatry” (Povestea nespusă a psihiatriei), fostul președinte al APA, Jeffrey Lieberman (2015: 288–289), sumarizează progresul pe care psihiatria l-a făcut în ultimii 200 de ani în cunoașterea și înțelegerea presupusei patologii mintale. „Știm că afecțiunile mintale au un complex consistent de simptome”, declară el. „Știm că multe afecțiuni au trăsătura unor amprente neurale în creier. Știm că multe afecțiuni exprimă tipare distincte ale activității cerebrale. Am obținut o oarecare înțelegere în fundamentarea genetică a afecțiunilor mintale. Putem trata persoane care au afecțiuni mintale folosind tratamente și terapii somatice care acționează unic asupra simptomelor, dar nu exercită nici un efect asupra oamenilor sănătoși. Știm că tipuri specifice de psihoterapie duc la îmbunătățiri clare pentru pacienții care suferă de tipuri specifice de afecțiuni. Și știm că, lăsate netratate, aceste afecțiuni provoacă anxietate, suferință, dizabilitate, violență și chiar moarte. Astfel, afecțiunile mintale sunt anormale, de lungă durată, dăunătoare, tratabile, au o trăsătură în componente biologice și pot fi diagnosticate cu încredere”. Subliniind valoarea psihiatriei ca expertiză medicală, Lieberman (2015: 289) concluzionează: „Cred că asta ar trebui să satisfacă orice definiție privind boala mintală”.

La fel, Shorter (1997:325) e de acord cu Lieberman asupra ascensiunii disciplinei psihiatriei la a fi o ramură valabilă a științei medicale când susține că „în 200 de ani… doctorii psihiatri au progresat de la a fi vraci în aziluri, la a sluji ca gardieni pentru Prozac”.

Boala psihiatrică a trecut de la temerea legată de „sângele rău” – un blestem genetic – la o condiție care poate fi tratată cu ușurință și care nu e esențial diferită de oricare altă problemă medicală și care are în mare aceeași valență afectivă.

Asemenea aprecieri pozitive ale cunoașterii și tratamentului afecțiunilor mintale de către istoricii oficiali ai psihiatriei în mod necesar raționalizează exclusivitatea jurisdicțională a profesiei, ca fiind bazată pe un discurs progresist al științei medicale și descoperirilor medicale. Cu toate acestea, este o retorică cultivată cu succes a unor pretenții de adevăr care în mod crucial sunt lipsite de dovezile care ar putea susține o asemenea imagine dorită a progresului medical în acest domeniu. Această secțiune a cărții examinează chestiunile principale legate de actuala stare a teoriei psihiatrice – și anume, disputele legate de etiologie și de tratamentul bolii mintale, lipsei de acord asupra ce „înseamnă boala mintală” și lipsa de validitate a oricărei categorii a afecțiunilor mintale. Această deconstrucție a teoriei psihiatrice ne va face să ne întrebăm care anume e scopul pe care profesioniștii-psiho îl urmăresc în mod real într-o societate capitalistă.

O cercetare recentă asupra științei din spatele discursului psihiatric concluzionează că „nici un semn biologic nu a fost descoperit vreodată pentru nici o ‘afecțiune mintală’. Respectiv, nu este cunoscută nici o etiologie psihologică”. (Burstow 2015: 75). Această concluzie a devenit clară chiar și pentru echipa APA, când a încercat să elaboreze manualul de boli din 2002.

Așa cum au documentat Whitaker și Cosgrove (2015: 60), în analizarea dovezilor de cercetare disponibile pentru cei care făceau parte din această comisie, era evident că „etiologia afecțiunilor mintale rămâne necunoscută. Domeniul (sănătății mintale) încă nu are un semn biologic distinct sau un test genetic care să poată fi folosit în punerea diagnosticului”. Mai mult, studiul a arătat și că psihiatri încă nu puteau distinge între oamenii bolnavi mintal și cei sănătoși mintal, și prin urmare nu puteau să definească propria lor arie de expertiză.

Această chestiune a fost recent scoasă în evidență cu privire la comentariile făcute de Allen Frances, șeful echipei anterioare de stabilire a DSM-4. Când DSM-4 (American Psychiatric Association 1994) a fost publicat în 1994, a declarat că „afecțiunea mintală” era conceptualizată ca „un comportament clinic semnificativ sau un sindrom psihologic sau un tipar care se manifestă la un individ și care este asociat cu suferința sa din prezent (de exemplu, un sindrom dureros) sau dizabilitate (adică, neputință într-una sau mai multe arii importante de funcționare) sau cu un risc în creștere de a muri, de a îndura durere fizică sau dizabilitate sau o pierdere importantă a libertății”.

Însă, așa cum arhitectul DSM-4, Frances, a fost citat ulterior de către Greenberg (2013: 35–36) el a declarat cu privire la definiția menționată mai sus: „E o problemă cu ea… Nu există nici o definiție a bolii mintale… E un rahat. Adică, n-ai cum s-o definești”.

Lipsa de teorie privitoare la sănătatea și boala mintală a hăituit toată istoria psihiatriei. Unii au respins criticile care au scos în evidență acest gol fundamental din știința psihiatriei, ca fiind „anti-psihiatrie” sau făcute de „negaționiști ai bolii mintale”. Asemenea atacuri împotriva cercetătorilor, care au încercat să investigheze soliditatea stâlpilor pe care se susține teoria psihiatrică, ar trebui să ne pună serios pe gânduri, pentru că e semnul că mulți din această profesie sunt deja foarte conștienți de natura lipsită de substanță și uşor de demontat pe care se bazează „experiza” lor.

Împreună cu înțelegerea istoriei profesiunii psihiatriei — sumarizată de Scull (1989: 8) ca “de coșmar și deprimantă”— eu aș susține că ar trebui să fie datoria tuturor celor din științele sociale să se ocupe de acest domeniu al sănătății mintale, cu bună intenție și punând mai presus de orice nevoile publicului, să rămână sceptici cu privire la discursul psihiatric care are pretenția că ar fi o expertiză asupra minții, dar care produce în realitate puține dovezi pe care să-și bazeze afirmațiile pe care le face.

Deși se vede din prima că afecțiunile mintale istorice, cum ar fi „nebunia masturbării” (Capitolul 2), drapetomania (Capitolul 7), isteria (Capitolul 5) și homosexualitatea, sunt dovezi că profesiunea psihiatriei reflectă normele și valorile dominante din societate în general, aceste „boli psihice” sunt susținute de către istoricii oficiali ai psihiatriei ca fiind exemple ale unor începuturi false, experimentări timpurii și inovații teoretice ale evoluției unei discipline științifice. Aceștia sugerează că istoria psihiatriei ar fi o dovadă a progresului medical și științific din domeniul sănătății mintale, care a ajuns în punctul actual în care știe mai mult despre afecțiunea mintală decât a știut vreodată.

Cu toate acestea, problemele în legitimarea vocației psihiatriei dăinuie și au atins un punct de criză în timpul discuțiilor privind de-instituționalizarea din anii 1970. În același timp, un număr semnificativ de studii au demonstrat tendința inerentă a acestei profesii de a pune etichete oamenilor ca fiind „bolnavi psihici” cu scopul de a stigmatiza aspectele vieții de zi cu zi ale comportamentului unei persoane ca fiind semne de patologie, și de a emite judecăți de valoare asupra stării sănătății mintale a unei persoane pe baza unor judecăți subiective și nu pe baza unor criterii obiective.

Studiul care a avut cel mai direct impact asupra profesiei psihiatriei – precum și asupra conștiinței publicului – a fost cel al lui David Rosenhan (1973) – cercetarea clasică „On Being Sane in Insane Places” („Să fii sănătos la cap în locuri demente”) care a descoperit că psihiatri nu puteau distinge între pacienții „reali” și „pseudo” care se prezentau la spitalele de psihiatrie din Statele Unite. Toți pacienții „pseudo” ai lui Rosenhan (studenți/cercetători care participau la experiment) au fost internați și li s-a pus o etichetă psihotică, și toate comportamentele ulterioare ale cercetătorilor – inclusiv ale celor care luau notițe pentru studiu – au fost etichetate de către personalul spitalelor ca simptome și mai clare ale afecțiunilor lor (vezi Burstow 2015: 75–76). Acest studiu a fost punctul culminant al altor studii anterioare privind etichetarea și boala mintală care au început în anii 1960, odată cu cele ale lui Irving Goffman (1961) și Tomas Scheff (1966). Studiul etnografic al lui Goffman (1961) privind încarcerarea în instituții psihiatrice a demonstrat multe dintre trăsăturile pe care studiul lui Rosenhan le va sintetiza și le va scoate în evidență, inclusiv natura arbitrară a evaluării psihiatrice, faptul că dovada pentru o boală mintală era tocmai stabilirea unei etichete pusă pacientului și că și mai mult etichetarea comportamentului pacientului era considerată o dovadă și mai clară de „boală mintală”, precum și procesul de conformitate instituțională prin care cei încarcerați erau învățați să accepte asemenea etichete, dacă doreau să aibă vreo șansă să fie eliberați din instituția psihiatrică la un moment dat.

Studiul lui Scheff (1966) privind procesul prin care se ajunge la un diagnostic în psihiatrie a formulat teoria generală a etichetării pentru sociologia sănătății mintale. Din nou, acest studiu a descoperit că psihiatrii au luat decizii arbitrare și subiective cu privire la cei pe care i-au desemnat ca fiind „bolnavi mintali”, uneori punând oameni în detenție în instiuții chiar când nici măcar nu mai erau oferite pretexte pentru a susține o asemenea decizie. Psihiatrii, a argumentat el, se bazau pe un set de credințe și practici, și nu pe dovezi observabile, științifice.

Scheff (1966) a concluzionat că etichetarea unei persoane ca având „o boală mintală” venea din încălcarea normelor sociale de către oameni din clasele de jos care nu respectau regulile și care erau judecați de agenți plasați pe o clasă socială superioară, de control social (în acest caz, de profesia psihiatrie). Potrivit acestor studii, natura „bolii mintale” nu este un obiect fix de studiu medical, ci mai degrabă o formă de „devianță socială” – un semn de marcaj societal privind o abatere, impus de către cei puternici împotriva celor lipsiți de putere. Această situație este sumarizată în teoria generală a lui Becker (1963: 9) privind devianța socială, care declara că abaterea nu este o calitate a unui act comis de o persoană, ci, dimpotrivă, o consecință a aplicării de către alții a regulilor și sancțiunilor unui „contravenient”.

Deviantul” e o persoană căreia i s-a pus o etichetă; comportamentul deviant este comportamentul pe care oamenii îl etichetează ca atare.

Percepția în creștere că activitatea psihiatrică este „neștiințifică” și că în schimb „boala mintală” era o etichetă pusă abaterilor sociale a fost și mai amplificată în anii 1970 în urma bătăliei dusă în spațiul public de APA pentru a putea continua să clasifice în DSM homosexualitatea ca „boală mintală” (pentru o analiză detaliată, vezi Kutchins and Kirk 1997: 55–99).
La fel ca raționamentul folosit de această profesie care dorea să eticheteze această orientare sexuală ca fiind boală mintală atât în DSM-I (American Psychiatric Association 1952: 38–39) cât și DSM-II (American Psychiatric Association 1968: 44), decizia de a îndepărta această etichetă din manualul din 1973 a fost oricum, dar nu științifică. Dimpotrivă, Burstow (2015: 80) documentează cum un amestec de proteste din partea celor care susțineau drepturile homosexualilor, împreună cu o luptă pentru putere internă între psihoanaliștii și psihiatrii orientați biomedical a produs schimbarea în politica APA. Rezultatul final a fost o decizie bazată nu pe dovezi științifice, ci dimpotrivă pur și simplu pe baza unui vot al celor care făceau parte din APA (Burstow 2015: 80). Cum psihiatria instituțională a intrat în declin, alternative din partea comunităților au început să se dezvolte, iar disciplinele conexe sănătății mintale au început să se agațe de teritoriul tradițional psihiatric, profesia a intrat într-o perioadă de criză politică și epistemiologică.

Pentru a-și recâștiga credibilitatea, APA avea nevoie să dovedească robustețea bazei sale teoretice și să convingă publicul, dar și pe planificatorii de politici, cu privire la foloasele continuării psihiatriei și expetrizei sale.

Soluția a fost să consolideze credibilitatea științifică a domeniului prin îmbunătățirea credibilității categoriilor de boală mintală – adică identificarea și înțelegerea între diferiți practicanți a pacienților care prezentau afecțiuni specifice – ceea ce a ajutat apoi la validarea unor asemenea patologii ca boli mintale reale și nu ca produse fabricate de această profesie.

Așa cum declară Whitaker și Cosgrove (2015: 45–46), dată fiind importanța credibilității și validității conceptelor în medicina infecțioasă, un manual de diagnostic trebuie să fie și credibil și valid pentru a fi realmente folositor. Un sistem de clasificare, care este credibil, dă posibilitatea doctorilor să distingă între diferitele boli și să prescrie apoi un tratament specific pentru o boală, care a fost validat – prin studii privind traiectoria sa clinică și, dacă e posibil, privind înțelegerea acestei patologii – ca real.

Sub conducerea lui Robert Spitzer, APA a efectuat experimente extinse, pe teren, cu scopul de a testa credibilitatea diferitelor categorii de diagnostice, pentru a putea elabora un manual și mai robust și mai solid științific al DSM (publicat ulterior în 1980, ca DSM-III).

Chiar estimarea făcută de Spitzer și Fleiss (citați în Kirk și Kutchins 1994: 75) privind credibilitatea categoriilor de afecțiune mintală din DSM-I și DSM-II spunea că nici unul dintre aceste două manuale nu era peste „satisfăcător”, admițând cu franchețe că nu există nici o categorie de diagnostic care să aibă o credibilitate ridicată, în mod uniform.

În special, doar trei categorii de diagnostice aparent aveau o credibilitate satisfăcătoare: deficinența mintală, sindromul creierului organic (dar nu și al subtipurilor) și alcoolismul. Nivelul de credibilitate era slab pentru psihoză și schizofrenie și fragil pentru pentru categoriile celelalte.

Pentru a rectifica această situație, echipa lui Spitzer a coordonat un număr de studii de masă cu privire la clasificarea psihiatrică, inclusiv „cel mai larg și credibil studiu din istorie” (Burstow 2015: 77; pentru detalii complete, vezi Williams et al. 1992), la care au participat 592 de oameni — atât pacienți ai psihiatriei, cât și cei fără un trecut anterior de probleme de sănătate mintală – care au fost intervievați de echipe de psihiatri răspândiți în șase locații în Statele Unite și una în Germania.

Kirk și Kutchins (1994: 83) au descris momentul, locul și resursele care au fost alocate acestui studiu ca „fiind invidiate de cercetătorii care încearcă să susțină studii riguroase în locații clinice”.

Prin urmare, datele studiului au fost ridicate în slăvi de către cei care elaborau manualul DSM-III și considerate ca având „o credibilitate mult mai mare” în privința celor mai multe clase de afecțiuni mentale, decât credibilitatea celor folosite în anterioarele manuale DSM; rezultatele ar fi arătat un nivel, în general, „chiar bun” al acordului între psihiatri, în special în privința categoriilor clasice de schizofrenie și de deficiențe psihice majore (American Psychiatric Association, citată în Kirk and Kutchins 1994: 79).

Când a fost publicat în 1980, DSM-III a fost lăudat ca cel mai mare succes al acestei discipline – un document care, în cele din urmă, îi va reduce la tăcere pe detractori, prin demonstrarea cu acuratețe a progresului științific efectiv realizat de acestă disciplină în secolul 20.

Prin urmare, DSM-III a devenit piatra de temelie a „revoluției” din interiorul acestei discipline (Decker 2013: xv). Pentru psihiatria occidentală, manualul DSM-III a fost „cartea care a schimbat tot” (Lieberman 2015:134).
Însă
a fost „o revoluție” care s-a bazat pe o minciună științifică. Experimentele de teren care au stat la baza DSM-III au fost „falsificate pe față” (Burstow 2015: 77) de către echipa de forță a lui Spitzer, pentru că altfel nu putea produce rate mai mari de credibilitate.

O sinteză a manipulărilor făcute de cercetări în elaborarea studiilor – inclusiv natura eșantioanelor non-reprezentative – a fost documentată de către Whitaker și Cosgrove (2015: 48–49), în urma unei extensive meta-analize a datelor de teren originale, făcută de Kirk și Kutchins (1992). Însă, chiar evaluarea lui Kirk și Kutchins asupra studiilor de la baza DSM-III a scos la iveală ceva chiar și mai surprinzător – și anume: nu exista nici o îmbunătățire a nivelului anterior slab de credibilitate a diagnosticării. De fapt, în unele categorii de afecțiuni mintale, apăreau niveluri chiar și mai mari de contradicții între psihiatri decât fusese cazul în cercetările pentru elaborarea manualelor DSM anterioare (Kirk și Kutchins 1994: 82–83).

În mare parte, pretinsul succes al DSM-III s-a datorat unei „șmecherii lingvistice” (Whitaker și Cosgrove 2015: 49), prin care Spitzer și echipa sa au re-formulat în mai multe moduri aceleași nivel statistic al acordului între cei care profesau psihiatria (în acest caz, definite de kappa înseamă valori între 0 și 1, unde 1 înseamnă acord deplin, iar 0 dezacord total) când au comparat DSM-I și DSM-II cu DSM-III.

De exemplu, o afecțiune mintală din manualele anterioare DSM cu un scor kappa de 0,7 era catalogată “doar satisfăcătoare”, dar a fost apoi redefinită în DSM-III ca fiind un nivel „bun” de acord între psihiatri (Whitaker and Cosgrove 2015: 49). Kirk și Kutchins (1994: 83) au ajuns astfel la concluzia că „în ciuda pretențiilor științifice de mare succes, credibilitatea pare să se fi îmbunătățit foarte puțin în ultimele trei decenii”.

În consecință, DSM-III poate fi considerat un succes al retoricii psihiatriei, și nu rezultatul unui progres științific real în interiorul acestei discipline (Kirk and Kutchins 1992).
Previzibil, studii ulterioare nu au arătat nici ele vreo îmbunătățire în credibilitatea diagnosticelor și, în numeroase cazuri, au produs scoruri kappa sub cele raportate în experimentele de teren pentru DSM-III (Whitaker and Cosgrove 2015: 50).

Implicațiile pentru DSM, manual pe care psihiatria își bazează afirmațiile ca fiind riguros științifice, sunt evidente – „ultimele versiuni ale DSM ca instrument clinic”, spun Kirk și Kutchins (1994: 84), „sunt lipsite de orice bază și prin urmare au o validitate problematică ca sistem de clasificare”.

Așa cum autorii au documentat și în cazul elaborării manualului ulterior, DSM-IV, în loc să încerce să facă mai stricte clasificările bolii mintale, APA dimpotrivă le-a făcut și mai laxe, astfel mărind numărul potențial de oameni care puteau fi etichetați ca având o afecțiune psihică (Kutchins and Kirk 1997).

În urma experimentelor de teren pentru DSM-III, echipele care au elaborat manualele ulterioare DSM au abandonat chestiunea credibilității (pe ce se bazează) imaginându-și că au rezolvat-o, în ciuda criticilor neîncetate din partea cercetătorilor din sănătate și din științele sociale.

Și să nu uităm: chiar dacă psihiatria va rezolva într-o zi problema referitoare la „pe ce se bazează”, tot nu rezolvă chestiunea validității pentru clasificările de boli mintale. La urma urmei, „faptul că oamenii pot fi antrenați să aplice o etichetă într-un mod consistent”, ne amintește Burstow (2015: 78), „nu înseamnă că eticheta arată că ar denumi ceva real”.

Surse din psihiatrie au recunoscut pe față lipsa de știință din aria lor de activitate. Allen Frances (citat în Whitaker and Cosgrove 2015: 61), de exemplu, a declarat recent că afecțiunile mintale trecute în DSM sunt „cel mai bine înțelese ca nimic mai mult decât fabricări (artificiale), care sunt momentan convenabile, sau euristică ce le permite psihiatrilor să comunice între ei”. Asta a inclus fabricarea diagnosticelor clasice ale schizofreniei și dezordinii bipolare (anterior, depresie maniacală) despre care cercetătorul în sănătate mintală, Joel Paris, de la departamentul de psihiatrie al universtității McGill, a recunoscut că „în realitate nu știm dacă asemenea condiții… înseamnă boli reale” (citat în Whitaker and Cosgrove 2015: 61).

Chiar și directorul Institutului Național de Sănătate Mintală (National Institute of Mental Health, NIMH), un avocat vocal al psihiatriei biomedicale, Thomas Insel (citat în Masson 2015: xii), a anunțat la publicarea DSM-5, în 2013: „categoriile de afecțiuni mintale nu au nici o validitate și NIMH nu poate să folosească asemenea diagnostice în cercetările sale”.

În ciuda pretenției de „progres” făcută de istoricii oficiali ai psihiatriei, cum ar fi Lieberman și Shorter, nu există nici o dovadă pentru presupusa „știință” a psihiatriei. Nu există nici un test pentru nici o afecțiune mintală, nici o dovadă de cauzalitate, nici o dovadă de „tratament” care a avut succes care să aibă legătură în mod specific cu o afecțiune individuală, și nici o predicție făcută cu acuratețe privind cazurile viitoare.

Astfel, pretenția că constructele psihiatrice (diagnosticele fabricate articifial) ar fi boli reale nu a fost dovedită.

Prin urmare, este necesar să folosim dovezile existente pentru a teoretiza cu mai multă acuratețe vocația reală a profesioniștilor-psiho din societatea capitalistă.

Așa cum teoria greșită a DSM e sumarizată de Burstow (2015: 78), „credibilitatea nu poate funcționa legitim ca o pretenție de validitate și nici un studiu nu a stabilit validitatea”, prin urmare, „rezultă că … nici o fundație de nici un fel nu există pentru categoriile din DSM. Aceasta e o chestiune serioasă care pune la îndoială puterea încredințată psihiatriei”.

În mod necesar asta ne face să considerăm asemenea instituții ca fiind întreprinderi morale și politice, dar nu medicale (Szasz 1974: xii) din cauză că profesioniștii-psiho, istoric și cultural, își bazează judecățile pe comportamentul „corect” și „cuviincios” al membrilor societății. Acesta e un punct sintetizat de Ingelby (1980: 55) când declară că intenția psihiatrilor depinde crucial de ce se crede că pacienții ar intenționa, iar întrebarea „ce ar intenționa pacienții” nu poate avea răspuns fără a fi adoptat deja o poziție politică asupra ceea ar constitui un răspuns „rezonabil” la o situație socială.

În aceeași manieră, psihiatrul britanic Joanna Moncrieff (2010: 371) e de acord că „un diagnostic psihiatric poate fi înțeles ca funcționând ca un instrument politic, în sensul că legitimează un anume răspuns social la un comportament aberant de diferite tipuri, dar protejează acel răspuns de o contestare și de un control democratic”.

Chiar și Shorter (1997: viii) acceptă că profesia este responsabilă pentru a face poliție cu abaterile sociale, când observă că „psihiatria este, cu siguranță, instrumentul suprem de stabilire a regulilor care să denote un comportament acceptabil, prin abilitatea ei de a specifica ce ar denota „nebunia”.” La fel, conceptul de „sănătos” în interiorul sistemului mintal este înțeles ca orice constituie „normalul” în interiorul unei epoci istorice specifice și anumitor condiții culturale.

Sayers (citat în Christian 1997: 33–34) declară despre acest concept relativ al „sănătății” că „rolul societății și al individului din societate sunt presupuse a fi normale (adică, „sănătoase”: „normalitatea” este sinonimul obișnuit pentru „sănătos” în psihiatrie ca și în alte ramuri ale medicinei). Într-adevăr, mediul social prevalent este făcut să fie chiar criteriul de normalitate, iar individul este judecat în măsura în care el sau ea nu reușește să se „ajusteze” la acest mediu.

Urgența unei teorii marxiste

În ciuda lipsei de validitate a științei psihiatriei, cele mai „critice” texte nu reușesc să explice în mod adecvat expansiunea sistemului de psihiatrie, din cauză că le lipsește o angajare teoretică susținută. Cei mai mulți comentatori refuză să conceptualizeze afacerea de sănătate mintală dincolo de ceea ce pot vedea cu proprii lor ochi, iar asta în schimb ascunde/maschează forțele structurale mai largi care pot modela, constitui și direcționa priorități instituționale ale „experților în sănătate mintală”.

De exemplu, dacă Wilkinson and Pickett (2010: 67) ar fi petrecut mai mult timp investigând critic și producând teorie psihiatrică, ei ar fi ajuns la concluzia că, cu cât o societate e mai marcată de inegalități, cu atât mai probabil e ca oamenii din acea societate să fie etichetați ca suferind de boli psihice. Spus într-o manieră ușor diferită, țările care au fost devastate de politicile neoliberale prezintă o probabilitate mai mare de a aplica etichete de „dezordine mintală” asupra populației.
Asta nu se vrea însă a sugera că a existat o completă absență a teoriei critice sociale asupra activității profesioniștilor-psiho din interiorul societăților capitaliste. Dimpotrivă, de la etichetarea și explicațiile fabricate artificial la realismul critic, post-psihiatria și studiile privind nebunia, a existat o tradiție considerabilă de implicare în chestiunile legate de inegalități din societate, în puterea instituțională și în mecanismele psihiatrice ale controlului social, începând din anii 1960 (vezi Cohen).

Asemenea literatură a fost foarte valoroasă pentru sociologia sănătății mintale și este folosită pe parcursul acestei cărți. Cu toate acestea, aceste studii încă eșuează în a contextualiza proiectul politic al psihiatriei, în relație cu condițiile fundamentale ale exploatării economice în capitalism. Analiza critică lipsește ori e marcată de o înțelegere limitată a dinamicii societății capitaliste, și lipsește o contextualizare adecvată, istorică și contemporană, a instituției psihiatriei. Dacă nu se atinge de aceste două chestiuni, critica va rămâne secvențială și teoretic incompletă.

Înțelegerea mea este că o instituție inerent politică, cum e psihiatria, poate fi deplin înțeleasă printr-o încadrare corectă a profesiei în interiorul proceselor mai largi socio-istorice, cu ajutorul teoriei marxiste. Asta ne permite să deslușim cum au apărut și cum au evoluat profesiile-psiho în interiorul societății industriale, precum și actuala etapă de expansiune în societatea neoliberală.

Le revine câtorva marxiști istorici să delimiteze adevărul fundamental al sistemului de sănătate mintală: că prioritățile și practicile sale sunt fundamental modelate de către scopurile urmărite de capitalism (Brown 1974; Nahem 1981; Parker 2007; Roberts 2015; Robinson 1997; Rosenthal and Campbell 2016). Așa cum a spus Brown (1974: 1) despre psihologie: este „mai mult decât un domeniu de muncă profesional. Este și o ideologie codificată și o practică ce rezultă din natura societății capitaliste și care funcționează pentru a consolida ordinea socială capitalistă”. Asta e mult mai puțin surprinzător, declară Nahem (1981: 7), când e înțeles că, la fel ca în cazul psihiatriei, „psihologia apare și se dezvoltă în societatea capitalistă, o societate de clasă. În toate societățile de clasă, punctele de vedere dominante social, cultural și politic sunt cele ale clasei de la conducere”.

Și, chiar mai mult, odată cu continuarea expansiunii profesiunilor-psiho, Parker (2007: 1–2) argumentează că psihologia a devenit o componetă din ce în ce mai puternică a ideologiei, ideile conducătoare care susțin exploatarea și sabotarea luptei împotriva opresiunii. Această psihologie circulă prin universități și clinici și diferite versiuni ale psihologiei ca ideologie sunt acum de găsit oriunde în societatea capitalistă.

Normele dominante și valorile claselor conducătoare sunt reflectate în discursul psihiatric asupra comportamentului uman și activităților minții. Prin urmare, profesioniștii-psiho sunt responsabili de facilitarea și maximizarea profitului pentru clasele conducătoare, în timp ce individualizează condițiile economice și sociale ale muncitorilor.

Sistemul de sănătate mintală caută să normalizeze relațiile fundamental opresive ale capitalismului prin focalizarea asupra individului – și nu asupra societății – ca fiind elementul patologic și care ar trebui să fie ajustat prin „tratament” (medicamente, „terapie” cu șocuri electrice).

Aceste argumente vor fi discutate în detaliu în capitolele care urmează. Pentru a încheia această secțiune însă, voi evidenția pe scurt o problemă cheie în literatura marxistă anterioară.

Aproape toți autorii marxiști citați mai sus vin in interiorul profesiunilor-psiho (de regulă din psihologie) și, din acest motiv, cele mai multe încercări ale lor sunt totuși de a salva disciplina lor de capitalism. De exemplu, Nahem (1981: 7) vorbește despre sistemul de sănătate mintală ca fiind „cooptat” de către capitalism, o situație în care practica bazată pe dovezi adevărate a psihiatriei și psihologiei poate fi înlocuită de ideologia claselor conducătoare. Robinson (1997), Rosenthal și Campbell (2016) au fost cei care au dovedit cum profesioniștii-psiho au fost antrenați de capitalism; ei susțin, în consecință, că o societate socialistă va trebui să aibă „o psihologie veritabil științifică, care să constituie o parte esențială a culturii umane” (Robinson 1997: 77). Însă, ideea unei „noi psihiatri” sau „a unei noi psihologii” bazate pe principii marxiste (așa cum e sugerată de Brown 1974) este fundamental incompatibilă cu realitatea socio-istorică a acestor instituții (Capitolul 2). Așa cum argumentez în această carte, profesioniștii-psiho sunt un produs al capitalismului; ei au fost creați pentru a face poliție cu dizidenţa/opoziţia și pentru a reimpune conformitatea, nu pentru a emancipa oamenii. Astfel, ei nu pot fi reformați sau salvați de capitalism; ei sunt și mereu vor fi instituții de control social și, din acest motiv, ei nu au cum să joace nici un rol pozitiv într-o societate socialistă (Capitolul 8). Pe cât de importante au fost învățăturile marxiste anterioare cu privire la sănătatea mintală, această carte evită subiectivismul potențial al terapeutului reformat, psihologului sau psihiatrului în evaluarea istoriei și a actualei expansiuni a profesioniștior-psiho.

SUMAR

Acum 20 de ani, cartea foarte bine vândută a lui Tomas Harris (1995: xv), „I’m OK-You’re OK” (Sunt bine, și tu ești bine) — unul din primele texte de „psihologie populară” de pe piață – a declarat că „problema (pentru psihiatrie) a fost întotdeauna cum să-l ia pe Freud de pe canapeaua sa și să-l aducă în fața maselor”.

Cartea pe care am scris-o eu explică cum și de ce discursul psihiatric a proliferat de-a lungul ultimelor decenii și cum a atins nivelul actual de statut hegemonic în societatea neoliberală.

Următorul capitol fundamentează corect analiza în teoria clasică a lui Marx a materialismului istoric. Asta e contextualizat în interiorul analizei socio-istorice a filosofiilor și tratamentelor profesiunii psihiatrice din ultimii 200 de ani. Analiza demonstrează cum sistemul de sănătate mintală a slujit atât nevoile economice, cât și pe cele ideologice ale societății capitaliste. Cu referire la studiile neo-marxiste, legătura specifică a neoliberalismului cu expansiunea influenței psihiatriei este explicată în Capitolul 3.

Criza” psihiatriei de la mijlocul anilor 1970 și construirea DSM-III în 1980 trebuie înțelese în interiorul cadrului politic mai larg al statului protecției sociale în declin și al creșterii concentrării asupra individualismului. Pentru a explora cum profesioniștii-psiho servesc societatea capitalistă în zone specific private și ale vieții publice, Capitolele 4-7 analizează „bombardamentul” actual al hegemoniei psihiatrice împotriva celor tineri și femeilor, precum și vieților muncitorilor și împotriva formelor de protest politic și social.

Fiecare dintre aceste capitole include cercetare textuală asupra DSM care demonstrează cum categorii și simptome de afecțiune mintală au ajuns să reflecte din ce în ce mai mult normele și valorile dominante ale societății neoliberale.

Capitolul 4 investighează implicarea științelor psihologice în lumea muncii, inclusiv un studiu de caz al „dezordinii anxietății sociale” – diagnostic fabricat artificial ce poate fi deplin înțeleasă doar în contextul cerințelor neoliberale de a avea indivizi care „să poată fi angajați” și „care să se poată vinde” pe piața (oamenilor) muncii. Ca parte din viitoarea forță de muncă, Capitolul 5 investighează creșterea numărului de afecțiuni mintale îndreptate în special împotriva oamenilor tineri. Incluzând o analiză socio-istorică a celor mai comun diagnosticate boli mintale ale copilăriei (dezordinea de deficit de atenție/hiperactivitate (attention-defcit/hyperactivity disorder, ADHD), analiza demonstrează cum faza actuală de a le pune copiilor etichete de boli psihice este puternic legată de cerințele capitalismului expirat de a avea muncitori supuși, disciplinați și mai bine calificați.

În comparație cu relativa concentrare a sistemului de sănătate mintală asupra oamenilor tineri, femeile au fost o obsesie neîncetată pentru profesioniștii-psiho, încă de la începutul societății industriale. De la isterie la personalitatea labilă (borderline personality disorder, BPD), Capitolul 6 re-explică patologizarea sistematică a emoțiilor și experiențelor femeilor de către profesioniștii-psiho, arătând cum acestă patologizare a funcționat în principal pentru a reimpune diviziunea sexuală a muncii, rolurile sexuale tradiționale și puterea supremației masculine și patriarhale.

Capitolul 7 explorează unele dintre cele mai sinistre momente din istoria sistemului de sănătate mintală, inclusiv sprijinul pe care profesia l-a acordat sclaviei, rolul central pe care l-a jucat în Holocaustul comis de naziști și implicarea recentă a profesioniștilor-psiho în torturarea prizonierilor în „războiul împotriva terorii”.

Analiza va demonstra că, în loc să fie eveniemnte izolate comise de elemente ticăloase și izolate, aceste activități au avut susținere generalizată în rândul experților de sănătate mintală și au fost fundamental considerate a fi „în cel mai bun interes al pacientului”.

Mai mult, analiza va demonstra și cum „cultura fricii” post 9-11 din societatea occidentală a servit doar pentru a promova și mai mult hegemonia psihiatrică, o situație la care s-a ajuns prin spionarea și mai brutală a opoziției sociale și politice așa cum e refletat în DSM-5.

Capitolul 8 concluzionează analiza din această carte prin oferirea pe scrut a unor modalități practice prin care putem începe să atacăm hegemonia psihiatrică. Acestea includ contestarea celor care fac apologia universitarilor și academicienilor în susținerea profesioniștii-psiho, campanii pentru scoaterea în afara legii a violenței psihiatrice și a tratamentului forțat, și formarea de alianțe cu alți cercetători radicali, cu supraviețuitori ai psihiatriei și cu activiști de stânga.

Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

de Bruce M. Z. Cohen
Departamentul de Sociologie, Universitatea din Auckland, New Zealand

Această carte există din două motive principale. Primul, pentru a acoperi un gol în sociologia actuală a studiului asupra sănătăţii mintale. Această omisiune mi-a fost adusă în atenţie de studenţii mei de master. Deşi iniţial am fost foarte sceptic cu privire la capacitatea lor de cercetare, s-a dovedit că ce susţineau ei era de fapt corect. Există anumite porţiuni de analiză marxistă publicate deja, dar, comparat cu alte domenii din investigaţiile sociologice cu privire la educaţie, tineret, criminalitate şi familie, folosirea analizei lui Marx referitoare la societatea capitalistă, pentru a ne permite să înţelegem modul în care este continuată/reprodusă puterea pe care o are sistemul de sănătate mintală, lipsește aproape cu desăvârșire. În al doilea rând, această carte contestă radical teoriei şi cercetarea, care, în acest moment, infectează domeniul meu – sociologia. Cred că trebuie să aducem cercetarea critică înapoi în centrul sociologiei sănătăţii mintale, avem nevoie disperată de dezbateri şi de un cadru atât teoretic, cât şi empiric.

În capitalism, trăim într-o societate marcată de inegalităţi fundamentale, definite de relaţiile noastre cu mijloacele de producţie economică. Publică sau privată, fiecare instituţie din societatea capitalistă este încadrată în aceleaşi disparităţi de putere. Înţelegerea dominantă asupra cine suntem, ce se aşteaptă de la noi şi care sunt limitele comportamentului nostru este fabricată şi definită de clasa capitalistă, apoi reprodusă prin intermediul statului şi instituţiilor societăţii civile (de exemplu, sistemele de educaţie, de justiţie penală şi de sănătate). Aceasta e o necesitate pentru continuarea și supraviețuirea capitalismului. De exemplu, suntem socializaţi (educați) în interiorul familiei, şcolii şi mass-media pentru a accepta disparităţile economice şi sociale ca fiind naturale şi de bun-simţ, ca fiind rezultatul inevitabil al talentelor diferite şi competiţiei de pe piaţă, şi nu ca privilegii de clasă şi efecte care rezultă în urma exploatării vastei majorităţi a populaţiei. În acest sens, sistemul de sănătate mintală nu e o excepţie. Conducând instituţia psihiatriei, ca experţi cu autoritate supremă asupra minţii, profesioniştii sănătăţii mintale sunt departe de a fi imuni la nevoile capitalului. De fapt, voi demonstra în această carte că sistemul de sănătate mintală a fost impresionant de supus și servil faţă de nevoile capitalului. Voi demonstra în această carte că sistemul de sănătate mintală a fost remarcabil de slugarnic și faţă de dorinţele claselor conducătoare şi, tocmai din acest motiv, a câştigat şi mai multă putere, autoritate şi jurisdicţie profesională, pe măsură ce societatea industrială se dezvolta.

Deşi această carte este esențial o investigaţie teoretică a discursului psihiatric şi puterii profesionale, e vital de important să o facem accesibilă celor care practică (psihiatria) dar și celor care nu sunt teoreticieni. Cred că teoria este vital de importantă în înţelegerea mai largă a existenţei umane în această lume, dar înțeleg că mulţi îşi pun speranţa în „soluţii practice”, în „pragmatism” şi în schimbarea lumii prin „acţiune”. Cred că cei care practică sănătatea mintală sunt printre cei care în special înclină spre această perspectivă. Din acest motiv, există patru capitole în această carte (referitoare la muncă, tineri, femei şi proteste politice) care sunt scrise cu gândul la pragmatişti. Acestea aplică ideile marxiste unor chestiuni specifice din interiorul domeniului şi scot în evidenţă numeroasele pericole de a „lucra în sănătate mintală” fără a acorda nici un fel de gândire/atenţie structurilor generale în cadrul cărora cei din acest sistem îşi desfăşoară activitatea. Adesea practicată de profesionişti care cred că „acţionează în cel mai bun interes al pacientului”, istoria psihiatriei şi profesiilor ei aliate este plină de mult prea multe acte de violenţă, tortură şi moarte pentru a putea să le minimalizăm ca fiind nişte aberaţii sau excepţii în sistemul de sănătate „progresist” sau „ştiinţific”. Aceste (atrocități) pot fi dimpotrivă înțelese ca servicii, deloc ieșite din comun, făcute de sistemul de sănătate mintală cu scopul de a susţine elitele conducătoare.

Ce urmează e versiunea mea privind o teorie marxistă asupra bolii mintale. Este doar o singură contribuţie din sociologia sănătăţii mintale, dar cu toate acestea, sper să-i inspire şi pe alţii să urmeze analiza mea în a contesta şi critica. Şi dacă vreţi să continuăm discuţia, puteţi să-mi scrieți la b.cohen@auckland.ac.nz sau pe twitter la @BmzCohen.

CUPRINS
1 – Introducere: Să gândim critic cu privire la boala mintală

2 – Teoria marxistă şi boala mintală: o critică a economiei politice

3 – Hegemonia Psihiatrică: boala mintală în societatea neoliberală

4 – Munca: Subjugarea prin forţă

5 – Tinerii: medicalizarea abaterilor
6 – Femeile: cum sunt reproduse relaţiile patriarhatului

7 – Rezistenţa: patologizarea disidenţei

8 – Concluzie: Contestarea hegemoniei psihiatrice